miercuri, 12 februarie 2014

Sursele cunoasterii

Tags

Sursele cunoasterii


Cuvantul ,,cunoastere” este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iau nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producerea cunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.
Problema genezei si surselor cunoasterii, in masura in care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizata in diferite feluri.
Mari filosofi ai trecutului au crezut ca valoarea de cunoastere sau buna intemeiere a cunostintelor poate fi stabilita cu referire la sursele lor si la caile pe care au fost obtinute, pornind de la aceste surse. Cunostintele noastre sunt autentice daca si numai daca sunt produsul unei surse acreditate. Multi filosofi din antichitate au caracterizat cunostintele in functie de sursele din care provin acestea: simturile sau intelectul. Prima cunoastere, conoasterea prin simturi, este numita de Democrit obscura, iar cea de-a doua, cunoasterea prin intelect, autentica. Motivul opozitiei simturi – intelect, aparenta – cunoastere a esentei apare in filosofia lui Platon. Stiinta se atinge printr-o progresiune de la cunoasterea prin simturi a lumii sensibile, la cunoasterea prin intelect a adevaratei realitati, a lumii esentelor si formelor pure, eterne.
Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din sec. XVII – XVIII au socotit ca problema originii cunoasterii drept problema centrala a filosofiei cunoasterii si au considerat ca numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoasterii si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee este o cunoastere autentica numai daca se poate arata ca provine dintr-o sursa de incredere.
Ganditorii rationalisti si empiristi moderni folosesc cuvantul ,,rationalism” pentru a desemna punctul de vedere ca ratiunea sau intelectul constituie sursa cunoasterii autentice. Tema rationalista a fost dezvoltata prin punerea in contrast a cunoasterii ce isi are sursa in ratiune, cu cea care provine din simturi. Descartes afirma ca numai ,,lumina naturala” sau ,,lumina ratiunii” sadita in noi de Creator, poate sa ne ofere adevarata cunoastere, cunoasterea metafizica si teologica. Primii pasi in metafizica pot fi facuti doar separand intelectul de simturi. Spinoza sustinea ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt ele, in timp ce cunoasterea provenita din simturi este o cunoastere ,,mutilata si confuza”. Leibniz spunea ca numai o cunoastere rationala, pura, o cunoastere care exista in noi de la nastere ne ingaduie accesul spre adevarurile superioare. Simturile, sublinia el, ofera o cunoastere despre ceea ce este, dar nu despre ceea ce trebuie sa fie.
Rationalismul, ca pozitie epistemologica, este solidar cu anumite supozitii de natura metafizica, cu ideea ca universul reprezinta un sistem unitar si ordonat. Cu ajutorul ratiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce marea diversitate a fenomenelor care sunt dezvaluite de simturi.
Descartes caracterizeaza cunoasterea provenita din idei clare si distincte, idei la care se poate ajunge prin reflectie asupra a ceea ce este sadit in ratiunea noastra de la nastere, cunoastere intuitiva. Teza rationalista clasica apare ca inacceptabila pentru multi filosofi ai sec. XX datorita dependentei ei de anumite idei metafizice.
O tema centrala in conceptia rationalista asupra originii si surselor cunoasterii care si-a pastrat actualitatea este tema ideiilor innascute. Acesta tema a fost tratata in dialogul ,,Menon” al lui Platon. Ideile inascute sunt idei ce nu sunt primite din afara si nici nu sunt alcatuite de noi, ci ele exista in spirit. Teoria potrivit careia intreaga noastra cunoastere prin ratiune pura isi are sursa in idei innascute va fi reluata de Leibniz. Acesta propune o noua teorie asupra originii adevarurilor necesare ale ratiunii, o teorie de natura sa dea socoteala atat de rolul reflectiei, cat si a experientei, in dobandirea lor. Aceste adevaruri pot fi descoperite doar prin cercetare si osteneala, printr-un mare efort de atentie concentrat asupra a ceea ce se afla in spiritul nostru, efort ce va fi provocat si orientat de impresiile simturilor. Ideile innascute nu ar putea fi dobandite, crede Leibniz, fara stimularea pe care ne-o dau simturile. Ele declanseaza procesul ce duce la actualizarea ideilor innascute. Filosoful german nu neaga contributia simturilor in cunoasterea autentica ce caracterizeaza rationalismul platonic.
Teza empirista radicala spune ca cunoasterea in intregul ei provine din datele simturilor, ca simturile constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Dar aceasta teza nu este intalnita in textele celui care este recunoscut drept fondatorul traditiei empiriste moderne, John Locke. In ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acorda o atentie deosebita problemei originii cunoasterii. El crede ca numai daca vom putea stabili cum iau nastere elementele cunoasterii (idei) vom putea determina intinderea cunoasterii. Teza generala a lui Locke este ca toate ideile, toate cunostintele noastre despre lumea materiala isi au sursele in impresiile simturilor, precum si in observatia operatiilor mintii, care formeaza idei complexe pornind de la ideile simple care sunt primele elemente ale cunoasterii. Locke afirma ca de la nastere, mintea este o ,,pagina alba”, o ,,incapere goala” si isi propune sa determine ,,cum intra ideile in minte”. El afirma ca toate ideile noastre proveneau exclusiv din senzatii fizice primite de trup din mediu si imprimate in minte.
Dar daca intreaga noastra cunoastere ar fi limitata la cea care se origineaza in experianta, marginile cunoasterii ar fi destul de inguste. Locke scapa o asemenea concluzie radicala admitand ca oamenii poseda inafara cunoasterii prin experienta si o cunoastere intuitiva precum si o cunoastere demonstrativa. Prin experienta obtinem, cunostinte despre natura exterioara, cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar cunoasterea demonstrativa este cunoasterea existentei lui Dumnezeu. De aici rezulta ca Locke, Hume si alti empiristi ai sec. al XVIII – lea nu sustin teza extremista ca tot ceea ce cunoastem ar putea fi derivat din experienta.
Empirismul lui David Hume este inrudit cu cel a lui Locke prin situarea antimetafizica si prin orientarea problemei cunoasterii spre o cercetare de factura psihologica a proceselor si demersurilor de constituire a cunostintelor. Hume formuleaza punctul de vedere empirist asupra surselor cunoasterii cu mai multa claritate si accepta concluzii mai radicale. Teoria lui asupra originilor cunostintelor se intemeiaza pe distinctia dintre ,,impresie” si ,,idee”. Impresiile sunt senzatii si trairi subiective, iar ideile sunt urmele pe care le lasa impresiile sau anticiparea acestora prin imaginatie. Impresiile, afirma Hume, sunt innascute doar in sensul ca se produc prin exercitarea unor facultati sau dispozitii naturale, in timp ce ideile provin intotdeauna din impresii.
Ca teorie asupra genezei si surselor cunoasterii, empirismul si rationalismul sec. XVII – XVIII reprezinta si puncte de vedere diferite cu privire la raportul dintre ceea ce este innascut si dobandit in cursul vietii prin mijlocirea simturilor. Tema ideilor innascute ocupa un loc important in ,,Eseul asupra intelectului omenesc” al lui Locke cat si in ,,Noile eseuri asupra intelectului omenesc” ale lui Leibniz. In lucrarea sa, Leibniz formuleaza obiectiile unui rationalist fata de principiile care au fost propuse si sustinute de Locke. Acesta critica doctrina ideilor innascute, idei presupuse a fi prezente in intelectul nostru de la nastere. Aceasta doctrina, spune el, este pagubitoare penrtu religie, moralitate, filosofie si viata practica.
In ceea ce-l priveste pe Kant, acesta a distins mai clar decat filosofii de pana la el intre teoria cunoasterii si psihologia empirica. El a socotit ca cercetarea facultatilor si activitatilor mintale ce intervin in constituirea cunostintelor nu este de domeniul teoriei cunoasterii, ci al psihologiei empirice. Kant crede ca filosofia cunoasterii se intereseaza exclusiv de intemeierea cunostintelor si nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune ca arice cunoastere despre fapte, numita de el ,,experienta”, ia nastere prin conlucrarea sensibilitatii si intelectului. Cunoasterea este rezultatul aplicarii categoriilor si principiilor intelectului materialului pe care il ofera sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt comparate, legate intre ele sau separate.
Autorii reprezentativi in dezvoltarea filosofiei cunoasterii (epistemologiei clasice), prin orientarea lor rationalista si empirista, cad de acord in ceea ce priveste supozitii mai fundamentale. In primul rand, ei cred ca exista surse ultime ale cunoasterii, socotite surse de autoritate epistemica: numai cunostintele ce provin din asemenea surse vor fi acceptate drept cunostinte autentice.
Atat rationalistii, cat si empiristii au fost insufletiti de convingerea ca buna intemeiere si valoarea cunostintelor ar putea fi stabilita fara gres prin identificarea surselor ultime ale cunoasterii si prin raportare la aceste surse.
Karl Popper indica drept una din supozitiile mai adanci ale epistemologiei clasice punctul de vederee ca adevarul este manifest. Adevarul este manifest in sensul ca el va putea fi stabilit odata pentru totdeauna in data ce vom ajunge pana la sursele ultime ale cunoasterii si vom invata cum sa derivam cunostintele pornind de la aceste surse.
Rationalismul clasic si empirismul clasic si-au propus sa stabileasca sursele cunoasterii autentice si sa determine limitele cunoasterii si valoarea cunostintelor prin raportare la asemenea surse. Teza rationalista conform careia exista intuitie rationala, sursa ultima a cunoasterii o constituie intuitia rationala, este confruntata cu obiectii grave. Teza empirista, teza potrivit careia datele simturilor ar reprezenta sursa ultima a cunoasterii, ramane un punct de vedere influent in mediile filosofice si stiintifice.
Caracterizarea impresiilor senzoriale drept surse primare ale cunoasterii are o lunga traditie in filosofie. Argumentul este ca numai prin simturi putem intra in contact atat cu lumea exterioara, cat si cu lumea noastra subiectiva, si putem obtine astfel informatii despre realitate.
O supozitie fundamentala a conceptiei empiriste cu privire la sursele cunoasterii este aceea ca impresiile simturilor, ceea ce filosofii numesc ,,date ale simturilor” sau simplu ,,datul”, reprezinta o cunoastere nemijlocita. Expresia ,,dat” sugereaza ca impresiile senzoriale sunt ceea ce resimtim nemijlocit si, ca atare, ceva ce nu va putea fi derivat si explicat prin raportare la altceva. ,,Datul” este o stare originara, care nu cere intemeiere. ,,Datul” este ceva ultim in ordinea cunoasterii: toate cunostintele noastre despre realitate sunt raportate in cele din urma la ceea ce ne este dat, atunci cand se incearca determinarea surselor lor, in timp ce ,,datul” insusi nu va putea fi raportat la nimic altceva.
Un motiv fundamental al conceptiei empiriste asupra cunoasterii il constituie supozitia ca intreaga noastra cunoastere se origineaza in informatiile care ne sunt date nemijlocit de simturi, informatii a caror adecvare ar fi asigurata de caracterul pasiv, pur receptiv al subiectului cunoscator. De la impresii senzoriale trecem la observatii, care nu ar fi decat formularea lingvistica a acestor impresii, iar de la observatii trecem la teorie. Karl Popper numeste ,,teoria galetii”, teoria conform careia ipotezele iau nastere din observatii prin asociere si generalizare. Punctul de vedere opus, pe care Popper il numeste ,,teoria lanternei” este ca o anumita ipoteza sau asteptare preceda intotdeauna observatia. Teza primatului anticiparii asupra constatarii in cunoastere pare in acord cu ceea ce stim despre bazele biologice ale cunoasterii si despre anticiparile biologice ale cunoasterii.
Alte doua motive ale conceptiei empiriste asupra cunoasterii, strans colerate cu intuitia ca exista o sursa ultima a cunoasterii, un punct de plecare absolut in cunoastere, sunt cele ale primatului abstractizarii si inductiei.
Filosofii empiristi recunosc ca orice cunoastere despre fapte este organizata intr-un sistem de concepte. Principiul empirismului formulat de Locke si Hume este ca notiunile trebuie sa fie derivate intr-un fel sau altul din ceea ce Locke numeste ,,idei simple”, iar Hume ,,impresii”. Multi filosofi empiristi au sustinut ca notiunile iau nastere din ceea ce ne este dat nemijlocit de simturi printr-un demers mintal numit ,,abstractizare”. Notiunile ar fi produsul proceselor de abstractizare si ar putea fi caracterizate drept abstractii. Prin abstractizare separam ceea ce este comun si esential de ceea ce este individual, neesential si retinem determinarile generale si esentiale, separate de existentele individuale. Daca abstractizarea urmeaza sa explice cum iau nastere notiunile din inregistrari considerate pure, inductia, asa cum a fost inteleasa de empirismul clasic, ar trebui sa explice cum iau nastere enunturi generale, reguli, uniformitati sau legi din enunturi ce descriu fapte particulare. Acest fel de a intelege inductia a fost numit de Popper ,,teoria psihologica a inductiei”. Teoria porneste de la supozitia ca ar exista un primat temporal si psihologic al cunostintelor despre fapte particulare in raport cu enunturile ce formuleaza legi sau regularitati. Cunoasterea ar porni de la simpla inregistrare a faptelor prin observatie si s-ar ridica la generalizari prin inductie.
Critica pe care o face Popper acestei teorii psihologice a inductiei reprezinta o continuare a tezei sale despre primatul asteptarilor, care isi au originea in dispozitii de comportare innascute, in raport cu observatiile despre fapte. In loc de a explica regularitatile, legile, prin constatari cu privire la repetarea unor coleratii dintre fapte, Popper crede ca va trebui sa explicam aceasta repetitie ca un rezultat al inclinatiei noastre de a cauta si de a formula regularitati. Regularitatile nu ne sunt impuse de constatarea ca anumite corelatii intre fapte se repeta sistematic, ci, dimpotriva, existenta regularitatilor in desfasurarea fenomenelor este o asteptare inconstienta. Prin ipotezele pe care le formulam incercam sa descoperim uniformitati si legi. Ipotezele astfel construite sunt supuse controlului faptelor. Teoriei primatului psihologic si temporal al repetarilor ii este opusa teoria primatului temporal si psihologic al dispozitiei de a cauta corelatii intre fapte.
Critica pe care o face Popper ideii ca notiunile si enunturile generale pot fi derivate din impresii senzoriale si din enunturi despre fapte particulare se sprijina pe consideratii de biologie evolutionista. Einstein contesta ca notiunile, atat cele ale gandirii comune, cat si cele ale cunoasterii stiintifice, ar putea fi derivate din materialul senzorial. El insista asupra faptului ca impresiile senzoriale si notiunile sunt entitati esential diferite, care nu pot fi derivate unele din altele. Einstei spunea ca doar putine notiuni, acele notiuni numite de el ,,primare”, trebuie sa fie asociate direct cu impresiile senzoriale.
Teza empirista potrivit careia notiunile pot fi derivate din datele senzoriale prin abstractizare sau prin alte demersuri mintale este adesea convertita in enuntul psihologic considerat adevarat ca notiunile sunt dobandite prin invatare. Invatarea este inteleasa de psihologi ca achizitie sau dobandire de cunostinte prin interactiunea subiectului cu ambianta, prin stimularea sistemului care invata de catre ambianta. Invatarea este caracterizata drept schimbare a cunoasterii datorata experientei. Supozitia ca noi am putea dobandi noi concepte prin invatare a fost criticata din perspectiva stiintei cognitiei. Jerry A. Fodor porneste de la afirmatia ca ceea ce psihologii numesc ,,invatare de concepte” nu este altceva decat formulare si confirmare de ipoteze. Invatarea, spune Fodor fixeaza opinii, dar nu poate produce concepte. Conceptele trebuie sa existe in prealabil pentru a face cu putinta invatarea. Fodor spune ca singura teorie inteligibila despre imbogatirea resurselor conceptuale face din acesta o functie a maturizarii.
Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale innascute in constituirea cunoasterii pot fi caracterizate drept o reluare a conceptiilor rationaliste clasice, care sustineau ca exista adevaruri de ratiune innascute in mintea noastra. Incercand sa explice ce iseamna ca o idee, care nu este nici derivata din datele simturilor, nici plasmuita de noi, este innascuta, Descartes recurge la o comparatie: ne nastem cu capacitatea de a cunoaste idei asa cum ne nastem cu predispozitia de a contacta o anumita boala ereditara. A spune ca o boala este ereditara inseamna ca ceva exista in mod virtual, care va deveni actual in anumite conditii. Descartes spune ca oamenii au anumite idei innascute, chiar daca multi dintre ei nu intra in posesia lor niciodata. Pentru ca aceste cunostinte sa devina reale se cere o concentrare intensa a atentiei asupra a ceea ce este in noi. Experienta declanseaza procese mintale ce conduc, in cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflectie, la cunoasterea adevarurilor de ratiune.
Cercertatorul american N. Chomsky isi dezvolta teoria sa despre structuri innascute ce fac posibila insusirea limbajului pe modelul input – output. Insusirea limbajului si a cunoasterii sunt caracterizate de behaviorist drept rezultate ale unor procese complexe de invatare din experienta, ale efectului modelator al ambiantei.
In timp ce gandirea behaviorista, inspirata de empirism, se intereseaza de determinarea de catre ambianta a comportarii si cunoasterii, de trasaturi ce au o pregnanta conditionare culturala si istorica, orientarile nativiste aduc an primul plan al atentiei rolul inzestrarii genetice in constituirea cunoasterii. O premisa fundamentala a nativismului epistemologic este aceea ca dezvoltarea mintii va trebui sa fie studiata pe baza acelorasi principii care au fost adoptate de biologia moderna in cercetarea corpului. Biologii spun ca dezvoltarea unui organism este orientata si condusa de un program genetic propriu speciei, iar ambianta externa influenteaza ritmul procesului de dezvoltare.
Chomsky apreciaza ca nu exista nici un fel de temeiuri serioase, empirice sau de alta natura, pentru acceptarea punctului de vedere ca dezvoltarea mintala se desfasoara dupa o schema esential diferita de cea care conduce dezvoltarea organismului. Chomsky apreciaza drept plauzibila presupozitia ca dezvoltarea mintala, ca si dezvoltarea organismului, are ca punct de plecare o stare genetic determinata, comuna speciei, cu variatii individuale ce pot fi neglijate. In acest caz, dezvoltarea reprezinta o crestere, o succesiune de stadii genetic progaramate pana la stadiul final sub influenta ambiantei. Solidara cu motive ce s-au conturat in traditia rationalista clasica, aceasta reprezentare se opune conceptiei empiriste despre minte ca o foaie alba si despre constituirea cunostintelor, chiar si a facultatilor spiritului, prin mecanisme elementare, cum sunt asocierea, compararea, generalizarea, abstractizarea si inductia.
Din perspectiva nativista, propusa de Chomsky, o cunoastere a limbii exista si atunci cand principiile innascute care o fac posibila nu sunt utilizate. El da ca exemplu, acel stadiu al dezvoltarii vorbirii in care copilul insira cuvinte fara elemente gramaticale, asa – numita ,,vorbire telegrafica”, el cunoaste in sens structural limbajul, pe care incepe sa-l vorbeasca mai tarziu.
Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului si la insusirea limbajului de catre copii, poate fi caracterizata drept o reabilitare si o dezvoltare originala a teoriei rationaliste clasice a ideilor innascute si a cunoasterii innascute. Chomsky crede ca limbajul este un domeniu particular al cunoasterii si a fost caracterizat drept ,,o oglinda a mintii”. Lingvistica teoretica este infatisata ca o ramura a psihologiei cunoasterii, iar telul ei este descoperirea realitatii mintale ce sta la baza comportarii lingvistice. Lingvistul american afirma ca studiul limbajului poate clarifica si sustine anumite concluzii asupra cunoasterii omenesti, care se coreleaza in mod direct cu probleme clasice in filosofia mintii.
Punctul de plecare al teoriei de inspiratie rationalista pe care a formulat-o Chomsky este semnalarea si tematizarea discrepantei dintre competenta lingvistica si informatia pe care o primeste cel care isi insuseste limba din ambianta lingvistica. Teoria trebuie sa explice nu numai faptul ca copilul isi insuseste foarte repede limba materna, dar si ca el si-o insuseste in general corect. Competenta lingvistica, spune Chomsky, este produsul cresterii, si nu al invatarii.
Infruntarea dintre schema behaviorista si schema nativista in explicarea surselor competentei lingvistice ar putea fi caracterizata drept o competitie intre doua programe de cercetare, sustinute de idealuri cognitive diferite si de reprezentari alternative asupra raportului dintre innascut si dobandit in achizitia cunoasterii.
Behavioristii se situeaza intr-o perspectiva ce ar putea fi calificata drept baconiana: cunoasterea inseamna putere; cunoscand cauza putem produce efectul. Din punctul lor de vedere, cercetarea stiintifica urmareste stabilirea unor relatii constante intre fenomene accesibile observatiei si masurarii, a unor relatii functionale ce fac posibile predictia si controlul producerii fenomenelor. Teoriile sunt considerate drept indtrumente a caror utilizare se justifica doar in masura in care ele contribuie la descoperirea unor noi relatii intre fapte.
Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor corelatii logice intre fenomene accesibile observatiei, ci de la explicarea acestor corelatii prin dezvaluirea unei realitati ascunse privirii noastre.
Sustinatorii programului behaviorist, de inspiratie empirista, cred ca numai mecanismele elementare de achizitie a cunostintelor sunt innascute, tot restul fiind produsul invatarii din experienta, in timp ce toti cei care adera la programul nativist, de traditie rationalista, presupun ca exista o cunoastere propriu-zisa care este innascuta. Reprezentarea nativista asupra cunoasterii este apropiata de cea a biologilor.
Ideea cunoasterii ,,a priori” a fost consacrata de Kant. Abordarea kantiana a problemei cunoasterii este una transcedentala. Problemele teoriei critice a cunoasterii sunt formulate ca probleme de drept si nu ca probleme de fapt. Interogatia kantiana priveste posibilitatea unei cunoasteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori” sunt examinate de Kant drept conditii necesare ce fac posibila experienta in genere.
Un punct de vedere larg acceptat in filosofia analitica contemporana a cunoasterii este acela ca problema cunoasterii ,,a priori” priveste numai intemeierea cunoasterii, o chestiune de drept si nu cercetarea originii si surselor ei, adica o problema de fapt. Atributul ,,a priori” poate fi aplicat in mod legitim numai notiunilor si judecatilor, adica cunoasterii propozitionale. Sunt ,,a priori” acele judecati a caror valoare de adevar poate fi stabilita independent de experienta in general.
Teoria lui Chomsky despre cunoasterea innascuta a limbajului, o teorie apropiata temei rationaliste clasice a ideilor innascute, poate fi caracterizata si ca o teorie despre ceea ce este ,,a priori” din punct de vedere psihologic, adica despre ceea ce preceda in timp invatarea din experienta a unei limbi si face cu putinta o asemenea invatare.
In incercarea sa de a determina si cerceta componenta ,,a priori” a cunoasterii despre lume, austriacul K. Lorenz porneste de la supozitia ca orice proces de cunoastere este o functie a creierului si conchide ca acest proces va trebui sa fie descris si expsicat drept un produs al evolutiei biologice. Prin raportare la filosofia critica a lui Kant, dar si prin distantare fata de conceptul cunoasterii ,,a priori” a idealismului transcedental, Lorenz apreciaza ca toate acele dispozitive, mecanisme si structuri proprii speciei care fac posibila cunoasterea despre lume a omului ar putea fi caracterizate drept ,,a priori” intr-um sens genetic si descriptiv al termenului. Modalitatea de abordare a cercetarii cunoasterii pe care a inaugurat-o Lorenz este numita si ,,epistemologie bazata pe ideea selectiei naturale”. Ea este dezvoltata de autori care cred ca principiul selectiei naturale este in masura sa ofere o explicatie neteleologica tuturor proceselor orientate spre scop din univers. Cunoasterea in toate formele ei poate fi privita ca un proces care comporta trei elemente esentiale: mecanisme pentru introducerea variatiilor; procese de selectie; mecanisme de pastrare si propagare a variatiilor selectate.
La fel ca si Chomsky, Lorenz asociaza cunoasterea ,,a priori” cu cea innascuta in masura in care califica drept ,,a priori” dispozitive si structuri de cunoastere care au aparut cu mutatii intamplatoare si au devenit apoi determinari distinctive ale speciei prin actiunea selectiei naturale.
Epistemologia de orientare nativista a fost caracterizata ca cea mai simpla teorie a cunoasterii ,,a priori”. O alta teorie naturalista in filosofia contemporana a cunoasterii, epistemologia genetica a lui J. Piaget, intemeiata pe cercetari de psihologie genetica, disociaza ,,a priori” –ul de innascut si urmareste sa-i restituie celui dintai atributele traditionale ale universalitatii si necesitatii. Pornind de la supozitia ca intreaga noastra cunoastere se trage din doua surse distincte, Piaget contrasteaza enunturile empirice, acele enunturi care nu pt fi nici formulate, nici intemeiate, independent de informatiile despre starile reale pe care ni le furnizeaza simturile, cu enunturi pe care le numeste logico – matematice.
Una din temele principale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei explicatii psihogenetice a unor relatii elementare care sunt resimtite introspectiv drept necesare, sunt valabile pentru orice obiecte reale si au atributele necesitatii si universalitatii. In masura in care cercetarile psihogenetice intemeiaza distinctia dintre experienta logico – matematica si fizica, respectiv dintre cunoasterea logico – matematica si fizica, ele releva existenta a doua surse distincte ale cunoasterii: constatarile perceptive si schemele de coordonare a actiunilor. Cunoasterea logico – matematica este o cunoastere ,,a priori” deoarece este o cunoastere independenta de experienta fizica. Experienta fizica este o sursa a cunoasterii, dar nu a intregii cunoasteri.
Incercarea lui Piaget este foarte ambitioasa deoarece da conceptului cunoasterii ,,a priori” un sens mai apropiat de semnificatia lui traditionala, kantiana. Enunturile logico – matematice sunt caracterizate drept enunturi ce largesc cunoasterea si poseda atributiile universalitatii si necesitatii. Cunoasterea logico – matematica este pentru Piaget o cunoastere foarte saraca in continut in raport cu ceea ce el numeste cunoastere fizica, cunoastere bazata pe experienta fizica.
Pentru Chomsky, ca si pentru rationalistii sec. XVII, cunoasterea ,,a priori” este cunoasterea innascuta. Cunoasterea innascuta, aceea cunoastere ce va fi activata o data cu maturizarea biologica sub influenta declansatoare a stimularilor senzoriale din ambianta, este o cunoastere bogata din punctul de vedere al continutului.
Pentru Lorenz, ca si pentru Chomsky, cunoasterea ,,a priori” este cunoasterea innascuta. Lorenz propune un concept considerabil mai slab al cunoasterii ,,a priori”. Este un concept mai slab in ceea ce priveste continutul decat cel chomskyan in masura in care numai structura specifica a aparatului senzorial al omului si categoriile gandirii comune, solidare cu anumite structuri neurofiziologice proprii speciei, sunt innascute, deci ,,a priori”. Acest concept este mai slab si in masura in care dispozitivele, mecanismele si structurile senzoriale si intelectuale de prelucrare a informatiei sunt datorate acelor conditii accidentale ale ambiantei care au conferit valoare unui anumit program genetic si au asigurat promovarea lui prin selectie naturala. Conceptul cunoasterii ,,a priori” propus de Lorenz se sustine cel mai bine in ceea ce priveste baza faptica si intemeierea lui empirica.
BIBLIOGRAFIE:
1.      M. Flonta, Cognitio. O introducere critica in problema cunoasterii, Ed. All, Bucuresti, 1994;
2.      K. R. Popper, Filosoful – Rege ?, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992;
3.      A. Einstein, Cum vad eu lumea ?, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992;
4.      S. Budnariu, Istoria ideilor politice, Sibiu, 2000;
A. P. Iliescu, E. M. Socaciu, Fudamentele gandirii politice moderne, Ed. Polirom, 1999.
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Adervar si utilitate - Adevar surse si teorii, Teoria pragmatica si pragmatismul

Adevar si utilitate
Pentru a afla in profunzime utilitatea adevarului trebuie a cunoastem tipurile, formele si manifestarile sale. Numai printr-o analiza minutioasa am putea totusi scoate la iveala aceasta "utilitate" a adevarului, a teoriilor si a veridicitatii cunostintelor stiintifice. Totusi, nu vom putea spune niciodata ca avem o atotcunoastere despre adevar. Si am putea indrazni sa spunem ca aici intervine rolul filosofiei – in a discerne, si in a masura cu o balanta a ratiunii noastre adevarul adevarat de adevarul presupus. Numai asa vom reusi in a deslusi si a profita de acesta.
Adevar – surse si teorii
Una dintre cele mai apreciate clasificari ale teoriilor despre adevar apartin lui Nicholas Rescher, care le imparte in doua mari tipuri: teorii definitioniste, care incearca definirea acestuia si sa raspunda la o intrebare fundamentala – ce este adevarul? ; si teorii criteriale – care propun selectarea unui criteriu, a efectuarii unui test pentru adevar, oferind astfel o solutie pentru stabilirea granitei dintre adevar si fals. O a treia teorie, cea a corespondentei este luata in considerare de majoritatea epistemiologilor, aceasta teorie fiind pentru prima data formata in mod explicit in "Metafizica" lui Aristotel.
Dintre tumultul de teorii despre adevar se desprind trei principale – teoria corespondentei care sustine ca ipotezele, credintele sunt adevarate atunci cand corespund unei realitati independente. Teoria corentei afirma ca credintele sunt adevarate cand se potrivesc bine impreuna, cand se leaga una cu cealalta. Teoria pragmatica sustine ca convingerile sunt adevarate cand intrebuintarea lor permite sa ne indeplinim obiectivele noastre in lume si sa obtinem ceea ce dorim. Urmeaza o dezvoltare a acestor trei teorii, cu un accent pe cea pragmatica.
Teoria corespondentei
Oamenii obisnuiti accepta notiunea de realitate. Aproape oricine este de acord ca exista o suma de fapte independent de gandurile noastre. Conceptul obisnuit de adevar afirma ca exista lucruri si stari care sunt reale. Aceste lucruri reale sunt fundamentul adevarului. Pentru a fi adevarate, credintele noastre trebuie sa infatiseze lucrurile reale, asa cum sunt ele. Adevarul este concordanta intre ceea ce credem si realitatea independenta. Aceasta pozitie este denumita "teoria corepondentei adevarului". Trebuie retinut ca teoria corespondentei adevarului nu ne spune cum sa deducem daca credintele sunt adevarate sau false. Este vorba de o reprezentare a ceea ce este adevarul, nu de un procedeu de expunere a credintelor adevarate. Cum stim daca infatisarea noastra asupra realitatii este exacta sa nu, este o problema ce tine de justificarea adevarului.
Aceste credinte despre lume sunt fundamentele adevarului si falsului (in toate teoriile adevarului, nu doar in teoria corespondentei). Credintele pot fi adevarate sau false, deoarece ele infatiseaza lumea ca fiind intr-un anume fel iar lumea poate sa fie sau nu in acest fel. Conform teoriei "descrierii" ipotezei, acestea infatiseaza faptele prin intermediul ideilor sau reprezentarilor.
Conform teoriei corespondentei, credintele sunt adevarate deoarece corespund unei realitati independente. Punand alaturi aceste doua teorii, vedem ca adevarul unei credinte este materia ideii sau a reprezentarii, concordand cu realitatea. De fapt, exista doua lucruri – o descriere mentala (reprezentarea sau ideea) si faptele reale din lume – care concorda unul cu altul. Asa cum portretul unei persoane poate sa semene cu acea persoana, tot asa si o reprezentare sau o idee poate fi intocmai cu faptul independent si, deci, adevarata.
Credinta adevarata nu este suficienta pentru cunoastere. Putem avea credinte adevarat fara a avea totusi cunoastere. Adesea este nevoie de ceva mai mult, de o justificare a credintelor. Ratiunea cea mai evidenta este ca cel care crede are nevoie de o procedura prin care sa recunoasca cum ca aceste credinte sunt adevarate. In cazul nostru intotdeauna avem nevoie de o procedura prin care sa demonstram ca ceea ce credem este adevarat. Justificare presupune descoperirea unei proceduri prin care sa dovedim adevarul credintelor noastre. In viata cotidiana oamenii se intreaba, in mod frecvent, daca intr-adevar cunoastem sau nu ceva. Membrii unui juriu pot fi ingrijorati daca stiu, cu adevarat, ca acuzatul este vinovat de crima, dupa cum putem fi ingrijorati daca stim cu adevarat ca portofelul se afla la noi. In asemenea cazuri oamenii sunt preocupati de adevarul credintelor lor (daca acuzatul a comis crima, si daca portofelul noastru s-a pierdut). Este nevoie in acest caz, de dovezi care sa stabileasca daca credintele noastre sunt adevarate. Credintele pot fi adevarate chiar in lipsa evidentelor, dar ce crede nu poate fi sigur in afara ratiunilor suficiente.
Teoria coerentei:
Conceptul obisnuit de adevar, concordanta cu realitatea, ne poate duce la gandul ca idealistii nu au conceptul de adevar, din moment ce neaga existenta unei realitati independente. Cu toate acestea, idealistii au elaborat o prezentare alternativa a adevarului: adevarul este consistenta reciproca a ideilor. Aceasta este numita de obicei "teoria coerenta a adevarului". Conceptul de coerenta nu este definit precis, dar ideea fundamentala este ca teoriile si ipotezele se leaga impreuna. Coerenta este reciprocitatea relatiei dintre parti, ca intr-un joc de puzzle. Crezurile noastre sunt intocmai ca piesele diferite dintr-un joc de puzzle, care sunt toate amestecate. Unele se potrivesc cu altele, in timp ce altele nu pot fi potrivite cu celelalte. Scopul este de a alcatui un ansamblu cat mai complet.
Pentru a realiza acest lucru, trebuie sa aruncam unele piese – credinte – care nu se potrivesc si sa cerem unele piese noi. Ceea ce gandim de obicei despre realitate, se aseaza intr-un numar cat mai mare de credinte/ipoteze consistente. Ele formeaza o conceptie coerenta despre lume, chiar daca aceste opinii nu sunt o lume independenta si deci sunt un adevar. De pilda, credinta ca o camera are pereti pare sa fie adevarata, pentru ca este coerenta cu ceea ce vedem, cu ceea ce putem atinge, cu ceea ce stim despre alte camere si cu multe alte lucruri pe care le credem. Daca credem ca peretii camerei sunt flexibili, acea opinie este falsa, deoarece este inconsistenta cu toate celelalte credinte si perceptii ale noastre (nu putem intinde peretii, iar daca ii apasam, ei nu se vor indoi s.a.m.d.).
Coerenta celor ce credem este o parte importanta a justificarii opiniilor. Sustinatorii teoriei corespondentei adevarului accepta coerenta ca pe o cale importanta pentru a afla care credinte sunt adevarate si care sunt false. Cu toate acestea, ei neaga ca adevarul consta numai in coerenta credintelor. Mai degraba, sustin ca rigurozitatea credintelor este o cale importanta de a descoperi daca credintele noastre corespund cu o realitate independenta.
Teoria pragmatica si pragmatismul.
"Metafizica este un subiect mai mult curios decat folositor" (Charles S. Peirce)
Pragmatismul – orientare filosofica afirmata pe terenul gandirii americane a avut ca reprezentanti mai de seama pe Charles S. Pierce (1839-1914), J. Dewey (1859-1952), W. James (1842-1910), F.C.S. Schiller (1864-1937). Acesta incearca sa legitimeze interesul pentru utilitatea adevarului venind cu solutii ce vor sa puna de acord spiritul uman cu dificultatile experientei cotidiene. Pragmatistii au aratat ca in adaptarea sa la mediul natural si social, omul se afla in fata unor situatii problematice – care sunt stari obiective ale activitatilor umane incarcate cu deruta, nesiguranta, confuzie, cautari care solicita judecata din partea omului. Viata este astfel vazuta de catre pragmatisti ca o continua transformare a situatiilor problematice in situatii neproblematice, rezolvate.
"<<Pragmatic>> inseamna conform actiunii, in serviciul practicii, orientat spre conexiunea disponibilitatilor personale si a consecintelor actiunii. Aceasta nu trebuie sa conduca la confuzia intre <<pragmatic>> si <<practic>>: <<pragma>> (gr.: actiune) si <<prattein>> (gr. practiktikos, referitor la actiune) se deosebesc si prin faptul ca <<practic>> se leaga si de <<praxis>> (<<practica>>, spre deosebire de <<teorie>>), tinzand mai mult catre actiunea comportamentala, etica. In acest sens, istoriceste, pe filiera kantiana a <<ratiunii practice>>, s-a ajuns treptat la delimitarea unui tip de rationalitate, definit nu doar in sens etic – comportamental, ci si actional in genere, ceea ce a condus la <<praxiologic>> (teoria actiunii eficiente). Intr-o abordare istorica, <<pragmatic>> reda grecescul pragmatikos, ceea ce s-ar descrie prin versat (priceput, incercat) in afaceri (in indeletniciri practice), si ar insemna: 1. apt pentru actiune, servind practicii, practic, angajat practic; 2. servind bunastarii publice, folosului general " (Alexandru Boboc).
Cunostiintele sunt apreciate in functie de capacitatea lor de a ne orienta in experienta, producerea convingerii asupra valorii de adevar a acestora avand trei proprietati:
1. de a fi ceva de care suntem constienti;
2. de a potoli framantarea declansata de indoiala
3. de a implica instituirea in natura noastra a unei reguli de actiune
(a unei deprinderi)
Peirce a pus sub semnul intrebarii anumite presupozitii metafizice de origine carteziana si prin propozitiile, postulatele sale am putea spune, sunt afirmate unele principii noi privind filosofia pragmatista: "1. Nu avem o capacitate de Introspectie, ci intreaga cunoastere a lumii interne este derivata prin rationare ipotetica din cunoasterea pe care o avem despre faptele externe. 2. Nu avem o capacitate de Intuitie, ci orice cunostiinta este determinata logic de cunostiintele anterioare. 3. Nu avem capacitatea de a gandi fara semne. 4. Nu avem un concept al cognoscibilului absolut." Prin intermediul semnelor gandim si cunoastem nu o realitate in sine, ci realul asa cum se prezinta si exista pentru noi – acel real inepuizabil exista independent de vointa si capriciile umane, insa el ne este accesibil prin rationare. "Originea insasi a conceptului realitatii arata ca el implica in mod esential ideea unei comunitati, a unei comunitati fara limite precise si capabila de o crestere definita a cunoasterii." Disputa dintre adevar si falsitate este permanenta si la pragmatisti.
Semnificatia rationala a unui cuvant sau a unei expresii, consta exclusiv in relevanta sa imaginabila asupra conduitei vietii. Dupa W. James, metoda pragmatica consta in incercarea de a interpreta orice conceptie in functie de consecintele sale practice, o metoda ce se combina insa cu o "teorie genetica a adevarului" care intelege adevarul ca instrument al actiunii. Conceptul de adevar la James nu mai desemneaza corespondenta dintre continutul cognitiv-informational al enunturilor noastre si starile de fapt obiective la care se refera, ci semnifica o corespondenta intre ideile noastre si consecintele, succesul, eficienta pe care ni le procura prin aplicarea lor in actiune. Adevarul unei teorii, al unei propozitii consta in utilitatea la care acestea ne conduc; el nu este anterior verificarii, ci este produs de insusi procesul experientei; un enunt nu are calitate nici de adevar, nici de fals inaintea verficarii sale, ci adevarul sau falsul sunt calitati pe care noi i le conferim in functie de rezultatele, efectele obtinute in actiune.
Metoda pragmatica consta (dupa James) in a "deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii prime, categorii, necesitati presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinte, fapte." Realitatea este redusa la campul experientei subiective, pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii si adevarului; daca adevarul este echivalent cu utilul rezulta ca nu exista un singur adevar esential, ci adevaruri existentiale, dependente de multiplicitatea experientelor in care este antrenat spiritul uman. Pragmatismul apeleaza la practica drept criteriu al verficarii cunostintelor. Pragmatismul lui James sustine comuna convingere: "cati oameni atatea adevaruri".
Dewey incearca o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoasterii, fapte valori.Valoarea este identificata nu cu dorinta, ci cu ceea ce este dezirabil. Impresiile si optiunile spontane nu afirma prin ele insele valoarea morala, tocmai pentru ca sunt propulsate de instincte, deprinderi, obisnuinte. Vorbirea nu este o simpla comunicare si /sau numai comunicare, ci insusi gandul care invaluie, tatoneaza, infrunta interogativ realitatea empirica, in aceste conditii valoarea fiind un fapt de un fel aparte. Dewey este constient ca in morala sunt prezente principii, valori, idealuri, dar apreciaza ca toate acestea pot fi epuizate in acelasi fel in care se raporteaza la obiectul lor stiintele naturii. In acelasi sens cu W.James, J. Dewey apreciaza ca valorile vizeaza nu ceea ce dorim, ci ceea ce este dezirabil; nu ceea ce pretuim, ci ceea ce merita pretuit; nu ceea ce ne satisface, ci ceea ce este satisfacator; nu ceea ce ne intereseaza, ci ceea ce trebuie sa ne intereseze.
Metoda pragmatica sta la temelia unei conceptii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o data pentru totdeauna, static, inchis, ci proces, devenire, creatie continua, deci un curs de fapte in plina desfasurare.
Bibliografie:
1. "Initiere in filosofia contemporana", Vasile Macoviciuc, editia a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2000, 560 pag.
2. "Introducere in filosofie", Peter K. McInerney, traducere de N.I. Maris si Laurentiu Staicu, Seria 'Cultura generala', Editura Lider, Bucuresti, 1992, 304 pag.
3. "Semnificatie si actiune", Charles S. Peirce, traducere de Delia Marga, Seria 'Idei contemporane', Editura Humanitas, Bucuresti, 1990, 345 pag.
4. "Filosofie – pentru licee si scoli normale", coordonator Mihaela Miroiu, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999, 246 pag.
5. Caietul de filosofie
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Adevar si Eroare

“Adevar” si “Eroare” pe langa semnificatia lor logica sau teoretica, au si un adanc rasunet in totalitatea vietii umane. Dupa cum se accentueaza taria adevarului sau slabiciunea lui, deci taria erorii, viata erorii in intregul ei dobadeste un colorit obtimist sau psimist. Atitudinea obtimista incepe prin a constata plina de incredere ca orice gandire umana prin chiar esenta ei se indreapta spre sine catrea adevar, e croita oarecum pe masura adevarului , insa ea trebuie sa conceada faptul ca atare greu de explicat, anume ca mai rar sau mai des gandirea se abate de la linia adevarului, ca rataceste, decade, se “corupe”, si asfel alineca in “eroare” si “falsitate”. Eroarea se infatiseaza ca o dureroasa infangere pentru intelect si ca o mare umilinta pentru omul ce se straduieste sa cunoasca.
Atitudinea pesimista porneste de la o drapta constatare. Se vorbeste de “Legi ale gandirii”, ca si cum aceastea ar fi cea mai buna straja impotriva erorii. Totusi, in ciuda acestor legi, omul nu numai ca greseste, dar se pare ca insasi conditia sa obisnuita e ratacirea, eroarea.  Daca am aduna toate ideiile adevarate si false care au fost imbratisate de  omenire de cand exista ea am constata ca suma ideilor false este cu mult mai considerabila. Nu adevarul e regula; nu eronarea, ci adevarul e exceptia.  Leibniz, in cartea sa “Ibidem” (pag. 280) afirma ca adevarul e mai mult o recompensa decat un privilegiu.
Incheierea pesimista si gaseste explicatia tocmai in teoria cunostiintei dominata de la cei vechi pana astazi : Gandirea e o activitate interna sau o spontaneitate. Daca a gandi inseamna a fi activ, a constri s chiar a crea, atunci, cu toata ingradirea asa numitelor “legi” sau “principii logice”, gandirea asemenea vointei poate depasi hotarele disciplinare in numele libertatii sau spontaneitatii, deci rataceste. Activitatea gandirii, in sensul traditional al acestei notiuni, pledeaza mai degraba in favoarea erori decat a adevarului. Agandi, pe scurt, e a “simboliza”, a falsifica.
Noi cunoasteam numai ce construim, “sintetizam”, “cream”, fabircam in interior sau punem de la noi, iar rodul activitatii interne , obiectul, e un simplu  “fenomen”, o modificare a subiectului, straina de “lucru de sine”, de realitatea absoluta, care se refuza cunostiintei.
Intre adevar si eroare nu se casca prapastia pe care atatia, fara poate sa o doreasca , o releva nu fara  oarecare sadisfactie, in scopul de a ingenunchia “orgoliul uman”. Brochard, cu toata insuficeinta talmacirii sale, e indreptatit sa scrie cele ce urmaza : “In realitate, daca privim in originea lor pe unul si altul, adevarul si neadevarul nu se deosebeste radical. Spiritul nu se regaseste intr-o stare diferita cum au admis atatia filozofi. Cand gandeste adevarul si cand gandeste eroarea; ratiunea si imagineatia nu sunt doua facultati eterogene si contrare; ele se  exercita laolalta. Spiritul in el e insusi indeiferent adevarului si falsului; el gandeste pe unul si pe celalat. Ratiunea nu e o intuitie fara gres; ea nu e inlantuita de existenta si incremenita in contemplatia existentei. Ea e o forma abstracta si mobila, deopotriva capabila de a se atatsa la ceea ce este ca si la ceea ce nu este. Dar aceasta mobilitate e mama erorilor; nu trebuie uitat insa ca ea e de asenea su conditia descoperiirii adevarului. ”
Nu sunt oare siguranta (credinta) si avdearul termeni achivalenti ? – se intreaba emile Boutroux. “nu spunem noi aproape indiferent: eu sunt sigur, aceasta e sigur, aceasta e adevarul ? Putem fi oare real siguri de altceva decat de adevar ? Si adevarul indata ce e perceput, nu da nastere la siguranta?”
Cea dintai greutate si cea mai de temut in problema adevarului sunt o buna insirare a datelor cerute de problema si o exacta poztite a problemei insasi. Este adevarul (sau eronarea) un termen de esenta , o proprietate care poate fi privita in sine chiar daca nu exista in sine – desi nu ar fi privit in sine e adesea socotit cu a exista in sine, deci cu a fi o substanta -, sau  chiar e un termen de relatie? Asadar, adevarul exprima o proprietate, ce se afla in unitate cu altceva sau e un simplu raport.
Adevarul este o proprietate intrisecta a gandirii sau a cunostiintei sau, cu o expresia mai rastica, adevarul e o existenta subiectiva. La capatul acestei solutii sta subiectivitatea sau antropomorfizarea adevarului. Adevarul ca proprietate a constiintei istoriceste este cunoscut sub doua acceptii : adevarul-notiune si adevarul-judecata (inclusiv rationament sau deductie). Potrivit primei acceptii adevarul apartine oricarei reprezantari active sau oricarei veritabile idei, cum sustine de pilda spinoza: ideea nu e pura imaginatie sau “pictura muta”, ci include in sine o afirmatia a adevarului si o negatie a erorii. De la Aristrotel s-a incetatenit a doua acceptie: o idee izolata, oricat ar fi de “activa” sau afirmativa nu e nici adevarata, nici falsa, ci este sau nu este, e data sau nu ; adeva si eroare sunt proprietati ale judecatii care afirma sau neaga ceva (predicatul) despre altceva (subiectul), chiar daca verbal judecata e exprimata printr-un singur cuvant , ca in asa-numitele impersonale : tuna, ploua, foc.  Acesta din urma interpretare este cea mai obisnuita : adevarul apartine cunostiintei sau gandirii ca judecata.
Cunostiinta nu e un duplicat al obiectului, ci e insuri obiectul , intrucat e cunoscut sau determinat de gandire, si anume determinat asa cum el este in alcatuirea lui intima . Obiectul, pentru ca sa fie determinat de gandire, trebuie mai inainte sa fie avut, adica trebuie sa fine intr-o relatie psihofizica cu subiectul, cu “omul”. Relatia psihofizica r secundara si nu ne scoate, scum crede idealismul, din lumea obiectelor, ea “vehiculeaza” obiectul pentru ca mai apoi gandirea sa-l calsifice, asha cum e el dat. Aceasta constatare prezinta o mare inseamnatate pentru defnitia adevarului.  

Elev : Craciun Alexandra  Clasa : a  IX -a  C

Bibliografie : “Logica si Epistenologie” , de Mircea Florian, Editura Antet.


//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Mitul peşterii - Cunoaştere şi adevăr - Eseu -

Februarie 22, 2009 scris de Ana-Maria Dobre  
In categoria Filosofie

Mitul este o povestire dincolo de lumea profană, care pune în legătură cele trei axe temporale: ceea ce s-a întâmplat, ceea ce se întâmplă şi ceea ce se va întâmpla (trecut, prezent, viitor), conferindu-i astfel un caracter durabil. Mitul peşterii este o lucrare ce a persistat în timp, fiind universal-valabilă pentru fiecare perioadă a omenirii. Platon rămâne în istorie, filosofie, istoria filosofiei prin ideile promovate, încercând să dea un sens existenţei, cunoaşterii, adevărului numai pentru cei capabili să îl înţeleagă şi să pătrundă în lumea sa abisală.
Omul a fost avid de cunoaştere dintotdeauna, iar Platon reuşeşte să scoată în evidenţă această trăsătură a oamenilor; în momentul în care unul din oamenii din cavernă se dezleagă, întorcând capul spre lumină şi orbind, începe o lungă călătorie spre un adevăr incert şi necunoscut, singurul mod de a accede la acesta fiind paşii treptaţi ai cunoaşterii (ieşirea din obscuritate, orbirea la contactul cu lumina, ieşirea din peşteră la lumina nopţii, cunoaşterea soarelui – Binelui – şi a luminii sale, întoarcerea şi orbirea în peşteră, împărtăşirea experienţei dobândite, marginalizarea şi/sau uciderea celui care a fost mai curajos dintre toţi ceilalţi). Astfel, prin experienţă nu ar fi posibilă cunoaşterea, căci, raportându-ne la mit, singura experienţă de care s-ar putea folosi oamenii ar fi cea a umbrelor. Şi ce ajutor poate oferi o realitate falsă? Cu alte cuvinte, Platon spune că toţi trăim într-o lume mediocră, într-o lume din care nu avem scăpare prin experienţă ci prin raţiune.
Adevărul este una dintre acele valori eterne pe care oamenii le-au căutat de-a lungul timpului, pe parcursul întregii lor vieţi. Asemenea omului din peşteră, trebuie să se parcurgă un traseu iniţiatic, în care fiecare etapă trebuie familiarizată, trebuie creat un anumit câmp de cunoştinţe. La un moment dat, chiar dacă adevărul nu este atins, fiinţa umană tinde să împărtăşească ceea ce a descoperit, prin acest gest împlinindu-şi existenţa.
Adevărul şi cunoaşterea sunt absolute şi universale; noi suntem cei care alegem dacă facem sau nu aceşti paşi succesivi şi daca da, pentru ce. Omul nu reuşeşte să recunoască adevărul, mai ales în zilele noastre, când tendinţa oamenilor este de fi egoişti, lacomi şi egocentrişti.



1.      Foarte frumos construit argumentul ; solid si cuprinzator :)Intradevar , ratiunea si nu experienta este cea care il determina pe omul nostru sa mearga mai departe ; in lumea de sus,bazandu-se doar pe experienta,s-ar fi ascuns la umbre ( ceva cunoscut mediului sau din geneza ) Ratiunea este cea care genereaza setea de cunoastere si implicit calea catre adevar.

FORMELE VIEŢII PSIHICE: CONSTIINŢA SI INCONSTIENTUL
Frecvent se spune ca specificul psihicului uman este aparitia constiintei. Dar exista doua feluri de constiinta: una implicita, primitiva, nediferentiata, care exista si la animalele superioare si o alta reflexiva, constiinta de sine, de eu, într-adevar specific umana.
1. Constiinta implicita
Constiinta implicita este doar o constiinta de ceva: vreau sa traversez strada si deodata vad un automobil ce se apropie repede ; ma opresc, astept sa treaca. Am avut deci constiinta a ceva diferit de mine care ma punea în pericol. Constiinta implicita consta într-o separatie confuza a fiintei mele de alte obiecte sau fiinte. Astfel, vad o scara în fata mea si reactionez pentru a o urca - ceea ce presupune o cunoastere a unui obiect diferit de mine si fata de care stiu sa reactionez.
O asemenea constiinta o gasim si la speciile animale avansate. Câinele, ju-cându-se, nu-si musca propria coada ori laba. El fugareste cu elan o pisica, dar se pazeste de ghearele ei, deci are constiinta pericolului zgârieturilor. Am observat comportamentul unei pisici urcate pe o magazie si care, aruncându-i o bucata de carne pe jos, nu îndraznea sa sara, ezita în mod vadit si a rezolvat problema sarind mai întâi pe un gard apropiat si de acolo jos. Ea a fost constienta de pericolul lovirii ei de pamânt; exista deci la pisica o apreciere implicita a posibilitatilor ei si a riscurilor.
Asa cum scrie psihiatrul H. Ey, constiinta (implicita) este un fel de scena în care se petrec evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce exista si în care închegam realitatea. Constiinta e forma în care e trait orice fenomen. Ea ne plaseaza într-o lume reala.
Este o structurare a trairilor prin care noi ne simtim participanti la tot ce se întâmpla (ceea ce presupune o separare între noi si celelalte obiecte sau fiinte). Constiinta implicita este o constiinta de ceva: ne simtim prezenti într-o realitate distincta de noi.
în starile patologice, de confuzie mentala, bolnavii asista la tot ceea ce vad, fara a avea sentimentul prezentei lor si fara sentimentul necesitatii de a participa. Realitatea constituie un spectacol strain de ei, de neînteles.
O problema dificila o constituie visul în care ne simtim participanti la o lume pe care o credem reala. De aceea primitivii credeau ca sufletul a participat realmente la ce 828e47i le visate si, când seful lor visa o vânatoare norocoasa, era felicitat de supusii sai. în vis pare a avea loc o iluzie de constiinta, fiindca visul consta într-o rupere de realitate.
în concluzie, retinem: constiinta implicita este o constiinta în actiune, un câmp al prezentului si al prezentei noastre în lume. Ea implica separarea mea de lume si de ceilalti.
2. Constiinta reflexiva
Constiinta reflexiva este caracteristica omului si consta în constiinta clara a unui eu care actioneaza în mod responsabil. Constiinta reflexiva nu exista la copilul mic, caci ea presupune deplina constiinta de sine si o dezvoltare a gândirii abstracte. Ea solicita existenta unei capacitati de discutie interioara. P. Janet vorbeste de importanta reactiilor noastre fata de propriile noastre reactii. în cazul constiintei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a propriilor actiuni. Eu manânc grabit la masa, am constiinta implicita a actului, dar deodata îmi dau seama ca manânc prea repede, de fapt îmi comentez în limbaj interior actiunea: „e nesanatos sa manânci prea repede" si continuu, diminuând ritmul. Deci constiinta reflexiva este o conduita suprapusa, un comentariu propriu asupra reactiilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune : „A fi constient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamna a-mi verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele si a dispune de ele". (Când e vorba de a „dispune" de sentimente, afirmatia trebuie• luata într-un sens foarte larg, afectele fiind prea putin influentate de ratiune.)
Nu poate fi vorba de un centru al constiintei, nici al celei implicite, nici al celei reflexive. Constiinta presupune activitatea întregii scoarte cerebrale, stimulata de formatia reticulata care comanda trezirea, atentia noastra.
Prin ce caracteristici putem distinge un act constient (întelegând prin aceasta prezenta constiintei implicite, prezente si la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multe aspecte mentionate în cele ce urmeaza.
a)   Când e vorba de animale (soarecii studiati de behavioristi) e edificator faptul de a distinge între excitanti care e util si care e primejdios. Tolman precizeaza: când animalul e pus în fata posibilitatii de a actiona în diferite feluri si el alege una din alternative.
La om se poate face distinctie între alegerea spontana, fara a cunoaste motivul (constiinta implicita) si aceea bazata pe gândire (constiinta reflexiva).
b)  Poate fi considerat constient ceea ce este comunicabil. Când cineva ne comunica ceva anume, stim ca e constient. Daca nu ne comunica, nu putem cunoaste starea de constiinta. O asemenea caracteristica este discutabila: afazicul este constient de ceea ce stie, dar nu poate comunica. Apoi exista comunicare neverbala. O fetita care se înroseste ne poate informa asupra starii ei de spirit - de care ea însa poate sa nu fie constienta. în fine, în starea de hipnoza subiectul poate spune multe, dar nu e în stare de constiinta. încât acest criteriu este unul relativ.
c)   Cineva este constient când este atent, când observa ceva. Focalizarea psihicului duce la constiinta, o constiinta cel putin implicita (observabila si la animale). Atentia la om poate fi detectata si cu ajutorul electroencefalografului:  apar undele beta. Atentia asigura o orientare selectiva, constienta. Dar dupa cum în atentie gasim grade, si în ce priveste constiinta exista diferite grade. Nu exista o separatie neta între constient si inconstient. Constiinta si inconstientul sunt extremele unui continuu.
d)  Act constient este si cel premeditat,   intentionat. Intentionat, nu în sensul lui Brentano (considerând intentionat orice act care are un obiect), ci acela care urmareste realizarea unui scop, dinainte reprezentat. Deci e vorba de constiinta reflexiva. Premeditarea conduitei, reflectia asigura plasticitatea ei, adaptarea la situatie si la mijloacele existente. Apare principalul rol al constiintei, rolul de conducere adecvata. Prin aceasta functie se manifesta eficienta ei, faptul de a nu putea fi considerata inutila, un epifenomen.
Reactiile instinctive, necontrolate în mod constient, sunt rigide, automate si devin insuficiente în situatii mult schimbate.         
e) A fi constient mai e sinonim cu a sti, a fi constient de sine. Eu cunosc ceva : în fata am cladirea universitatii, dar totodata îmi dau seama ca aceasta cunoastere ^ este a mea. Este în afara de mine care o privesc. Este o constiinta implicita care poate deveni oricând explicita. Pot spune :  „Iata eu privesc universitatea aproape zilnic de 3 ani".
Lumea este perceputa constient în sensul sesizarii ei ca nefiind în eul interior, ca ne facând parte din mine (desi imaginea ei se formeaza pe retina si în occipital). Progresul constiintei umane, de la constiinta implicita la aceea explicita (reflexiva) se realizeaza lent, în copilarie. E vorba de formarea constiintei de sine, proces care se termina abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme copilul îsi spune „eu pot sa...", dar mult mai târziu va remarca „eu gândesc".
3. Formarea constiintei de sine       
A. Constiinta de sine (explicita) e precedata de „sentimentul de sine", stare confuza, dinaintea momentului când persoana va judeca, va aprecia modul sau de existenta. La baza evolutiei constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a unei imagini a propriului corp.
Evolutia constiintei în copilarie se studiaza în cadrul psihologiei dezvoltarii, aici vom înfatisa doar câteva repere.
Constiinta de sine începe cu constiinta propriului corp, având la baza senzatiile interne: foamea, setea, durerea... la care se adauga senzatiile proprioceptive si kinestezice (adica cele legate de pozitia corpului si de miscare). Un rol îl joaca, desigur, si privirea propriilor membre si a corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical si rezulta cunoasterea corpului nostru, a suprafetelor ce-1 limiteaza (ca si în cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe vaz si pipait). Se obtine o imagine a corpului, disociata de referintele exterioare, independenta de locul unde ne aflam. Exista un model postural al corpului si al unui spatiu în care noi localizam perceptiile noastre, e „schema sa posturala" în raport cu care apreciem orice schimbare de pozitie. Se pare ca în formarea acestei scheme exista si unele premise ereditare.
Pornind de la aceasta schema, copilul mai mare stie ca e slab sau gras, înalt sau scund - comparându-se cu cei din jur.
Schema posturala, imaginea corpului nu se refera doar la topografia corpului si la pozitiile sale, ci si la posibilitatile de a actiona asupra lumii exterioare. Existenta si importanta lor se releva în tulburarile patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoasterea corpului"). Se citeaza cazuri de hemiasomatognozie când pacientul are tulburari într-o jumatate a corpului. Un bolnav povesteste : „Nu mi-am dat seama ca bratul stâng nu se misca. Când atingeam mâna stânga aveam impresia ca ating o carne straina, o alta mâna. stiam ca e mâna mea si totusi aveam un corp care nu era al meu" (R. Angelergues, p.230). Aici nerecunoasterea se combina cu „apraxia" (paralizia), ceea ce nu se întâmpla totdeauna.
O alta bolnava nu stie unde se afla si ce face cu mâna stânga: îsi întreba, cu repros, sotul de ce o scarpina pe spate, or ea se scarpina singura cu mâna stânga.
Tulburarile mentionate provin din pierderea sensibilitatii posturale (legate de pozitie) si kinestezice (de miscare).
Existenta unei scheme, a unei imagini puternice se evidentiaza si prin fenomenul contrar: „membrul fantoma". Bolnavii carora li s-a taiat un picior îl simt uneori prezent, îi doare chiar. Este o persistenta a imaginii corporale.
Nu poate fi vorba ca persoanele mentionate sa nu aiba constiinta de sine. Ele erau adulte si aveau constiinta de sine formata, pe baza unei multitudini de experiente : se stiau fiinte gânditoare, sociale. Deci se pot pierde, partial, impresiile provenind din corp, fara a pierde constiinta eului propriu.
B. Se pune întrebarea : când se formeaza imaginea propriului corp ? Raspunsul la aceasta chestiune l-am putea gasi în studiile care au cautat sa cuprinda momentul când copiii mici îsi recunosc imaginea în oglinda. Nu se poate recunoaste cineva care nu se cunoaste, nu are cât de cât o idee despre sine. E nevoie sa existe mai întâi o cunostinta de sine.
Dificultatile recunoasterii în oglinda sunt mari, fiindca imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are la baza senzatiile interne, cele proprioceptive (de pozitie) si cele musculare, de miscare. Pe cale vizuala cunoastem doar mîinile si o buna parte a corpului, nu însa si fizionomia. Pe când în oglinda tocmai fata ocupa locul central. Este deci o trecere de la un sistem de repere, de la un „atlas" la altul. în cazul orbilor din nastere care izbutesc sa dobândeasca vederea, s-a vazut ca o asemenea tranzitie este foarte dificila. Nici în cazul copiilor mici ea nu este lesnicioasa.
M. Beniuc a observat un mic peste, „pestele combatant", care ataca cu violenta orice alt mascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbeste de geam si adopta o atitudine agresiva, un timp destul de lung. Daca i se pune în fata, nu un geam, ci o oglinda, ostilitatea sa se exprima un timp de 3 ori mai lung! La alte animale se manifesta reactii diferite fata de cele exteriorizate în prezenta confratilor. Câinele sta departe de oglinda, o ocoleste si pleaca. Poate fiindca imaginea în oglinda are o lucire neobisnuita si se misca simultan si simetric cu el.
Unul din studiile efectuate la sfârsitul deceniului al 7-lea (de catre psihologul Amsterdam) pune în evidenta: pe la 17-18 luni, în fata oglinzii copilul reactioneaza ca la alt copil, zâmbind si emitând vocalize. între 18 si 20 de luni apar reactii de evitare. în fine, între 21 si 24 de luni se manifesta simptomele recunoasterii de sine : daca i se picura o pata rosie pe nas, copilul vazând-o în oglinda, pune mâna pe nas, pe pata.
Rene Zazzo a reluat studiul, experimentând cu 30 de copii în vârsta de 10-33 luni. Recunoasterea de sine, arata el, nu se produce ca o iluminare subita si la o data precisa. Totul se petrece în asa fel, încât, dintr-un moment în altul, recunoasterea poate deveni îndoielnica. Dupa primul moment când apare recunoasterea, urmeaza evitari, fluctuatii ce dureaza cel putin 6 luni la majoritatea subiectilor.
Ca si Amsterdam, Zazzo va observa la copil câteva faze pâna la deplina recunoastere de sine. La vârsta mica, el e indiferent. Mai târziu îsi manifesta bucuria, ca la prezenta altui copil. Apoi urmeaza o stare complexa: anxietatea si evitarea alterneaza cu surpriza si curiozitatea. Dupa care începe sa apara recunoasterea favorizata de compararea mîinii sale cu aceea din oglinda sau de interventia altor repere : când manânca o prajitura ori când e împreuna cu cineva.
Daca o lumina licareste în spatele sau, copilul se întoarce, dar reactia are loc mai târziu decât descoperirea petei de pe nas.
Dupa R. Zazzo, recunoasterea în oglinda are loc între 2 si 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea coincide cu perioada când copilul începe sa foloseasca pronumele „eu", „al meu",   „al tau"  în loc de  „Radu vrea...",  „E a lui Radu..."  (Radu fiind însusi copilul). Deci apare o constiinta de sine ca persoana cu un nume, cu o anumita înfatisare pe care începe sa o recunoasca.
Recunoasterea de sine e conditionata de cunoasterea în prealabil a unor persoane din jur. Dovada ne-o dau cimpanzeii, care si ei se pot recunoaste în oglinda (desi mai greu: vazând pata pe nas si-o cauta mai întîi pe ureche, pe frunte, pâna nimereste nasul). Dar daca puiul de cimpanzeu e crescut separat de orice maimuta, el nu se poate recunoaste în oglinda. Când, dupa aceea, sta cel putin 3 luni cu alti cimpanzei, devine si el capabil de a se recunoaste. Deci constiinta de sine e indiscutabil legata de cunoasterea altora (R. Zazzo, 1975, pp. 145-188).
C. Chiar când copilul are cunostinta de sine, el nu e totusi constient de toate detaliile actiunilor sale, de care poate deveni constient numai în anumite conditii, fenomen prezent chiar si la vârsta adulta.
J. Piaget a efectuat o serie de experiente în aceasta problema, pe care Ie-a înmanunchiat în volumul La prise de conscience. Dupa cum precizeaza el, de obicei se considera constientizarea brusca - un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activitatii unui organ special („simtul intern"). Fals! Constiinta reflexiva constituie un proces complicat, implicând o constructie a unor relatii în raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovedeste existenta unor aspecte ale comportarii de care copilul (si chiar adultul) nu este constient. Noi efectuam uneori actiuni, chiar complicate, fara sa ne dam seama exact cum procedam. Psihologul elvetian ne da o serie de probe. De exemplu: mersul în 4 labe. Copilul începe sa mearga în 4 labe înca înainte de împlinirea vârstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani sa mearga în 4 labe, întrebându-i apoi cum au procedat. La aceasta vârsta, copilul spune : „întâi merge o mâna, apoi cealalta mâna, apoi un picior si celalalt picior". El nu-si da seama de mersul real (se avanseaza concomitent cu mâna dreapta si piciorul stâng, apoi înainteaza mâna stânga si piciorul drept). Ca sa provocam constientizarea : a) îi cerem sa procedeze asa cum spune el; b) oprim actiunea si cerem sa o continue ; c) îl solicitam sa încetineasca mersul si sa priveasca atent.
La o vârsta mai mare (5-6 ani), raspunsul e altul: „merg mâna dreapta si piciorul drept, apoi mâna stânga si piciorul stâng". De fapt se poate avansa si asa. Unii copii, dupa ce explica, încep sa mearga în acest fel, desi nu este un mers comod, firesc. Cerându-se unor adulti sa mearga în patru labe si sa explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acelasi raspuns ca si copii de 5-6 ani. Nici ei nu erau constienti de felul în care se procedeaza. Mersul în 4 picioare este legat automat prin conexiuni senzorio-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de constiinta procedeului.
Abia la 7-8 ani copii sunt constienti de detaliile mersului si pot da explicatia justa (majoritatea dintre ei). Desigur, chiar si copilul de 3 ani e constient ca merge în 4 labe, dar e o constiinta implicita, nu o constiinta explicita a felului în care procedeaza. Pentru aceasta se cere o mai deplina dezvoltare mintala.
O alta experienta piagetiana consta în recunoasterea traiectului unui proiectil lansai cu o prastie. Nu e vorba de prastiile cu elastic construite azi de copii, ci de prastia antica, constând dintr-o bucata de piele, legata de 2 sfori, în care se pune o piatra; prastia se învârte cu putere, dându-se dramul pietrii cu care se lovea dusmanul. în experientele lui Piaget, i se arata copilului cum se procedeaza si e rugat sa azvârle cu ea o bila într-o cutie din apropiere. Copilul de 4-5 ani, dupa câteva încercari nereusite izbuteste sa arunce bila în cutie. întrebat cum a facut, el arata ca a dat drumul bilei când s-a aflat în fata cutiei (unii chiar încearca sa demonstreze, oprind rotirea în fata cutiei si azvârlind piatra în ea). în fond, se da drumul bilei când se afla într-o pozitie laterala, ea plecând pe o tangenta la cercul rotirii prastiei, în felul acesta zburând cu forta acumulata prin rotirea violenta (vezi fig. 3).
Deci, în practica se fac greseli pe care copilul le asociaza anumitor senzatii în relatie cu pozitia si miscarea mîinilor; el face o serie de traiectorii, reglari, pâna reuseste sa realizeze scopul propus - în cazul nostru aruncarea bilei în cutie. Dar aceste încercari, reglari nu sunt efectuate cu deplina constiinta, selectia lor se efectueaza inconstient. Inconstientul, la care ne vom referi imediat, asigura orientarea, învatarea înaintea unei constiinte clare. Exista doar constiinta confuza, implicita care nu surprinde detaliile operatiilor. Abia pe la 11-12 ani posibilitatile de constientizare cresc si copii pot clarifica usor procedeul folosit în utilizarea prastiei.
J. Piaget si colaboratorii sai au realizat si alte experiente : coborârea unei bile pe un plan înclinat în anumite directii, întoarcerea unei mingi de ping-pong si a unui cerc, construirea unui drum în panta, ciocnirea unor bile s.a. Toate au dus la aceeasi concluzie : se pot rezolva probleme concrete destul de complicate, fara a fi constienti de detaliile executiei, mai ales în cazul copiilor, cu atât mai putin constienti cu cât sunt mai mici.
Asadar, priza de constiinta nu e ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o trecere din planul actiunilor concrete în planul actiunilor mintale, mult mai complexe si, totodata, constiente. Desigur, aceasta trecere implica reusita actiunii, fara a fi însa suficienta.
Reusita nu necesita deplina constiinta. Inconstientul a carui influenta e importanta în perceptie, în gândire, în creatie poate solutiona singur multiple probleme practice. Trecerea din planul actiunii în planul verbal-logic, constient, implica o restructurare, stabilirea unor noi legaturi, efectuarea de operatii mintale, plastice, reversibile. Noile relatii sunt inserate în structurile notionale (altele decât cele din sistemul senzorio-motor). Daca ele nu sunt elaborate, copilul nu poate deveni pe deplin constient. Numai dupa 7-8 ani, când sunt deja constituite sisteme notionale de referinta, el poate deveni constient si poate începe sa explice ceea ce este implicat în detaliile actiunii.
Se pune urmatoarea problema : ce determina priza de constiinta în mod obisnuit ? Dupa Ed. Claparede - dificultatile în activitate, dezadaptarea. în experientele lui J. Piaget, complicatiile sunt provocate prin interventia experimentatorului. însa constiinta poate aparea chiar când o actiune reuseste, precizeaza Piaget: când reproducerea miscarilor e constrânsa sa se adapteze unor modificari (ceea ce de fapt constituie o dificultate) si când subiectul îsi propune noi scopuri.
Experimentele efectuate au pus în lumina existenta unor grade ale constiintei. De pilda, în experientele cu prastia sunt cazuri când copilul nu poate arata exact pozitia, dar indica una intermediara (nu cea din fata cutiei). Apare deci o constiinta neclara a pozitiei din care se declanseaza bila. Acestei impresii, constiintei neclare, i se spune de obicei subconstient. în fond exista grade de constiinta dupa integrarea noilor informatii în sisteme mai mult si mai putin evoluate. Sa vedem acum în ce fel poate fi conceput inconstientul.
4. Inconstientul
A.  Asa cum a reiesit din cele relatate mai sus, exista un numar destul de mare de fenomene si reactii psihice care intervin în activitatea noastra, fara a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul lor, ca si al posibilitatilor de actiune existente, neactualizate îl denumim, în mod obisnuit, inconstient.
Astazi includem în inconstient mai întâi tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionate si care nu ne sunt utile în prezent. Ele ramân într-o stare de latenta; unele vor fi actualizate frecvent, altele poate niciodata. Apoi gasim toata rezerva de acte automate, priceperi si deprinderi care nu sunt necesare pentru moment (stiu sa dansez, dar nu e cazul, tot asa mai stiu sa schiez, sa conduc un automobil etc). Ele intervin când o cere situatia prezenta.
Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure (sub pragul la care devin constiente), dar influentând comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramâne în afara constiintei). în fine, afectivitatea este în mare masura inconstienta: teluri, dorinte, sentimente care n-au legatura cu momentul prezent. în ce priveste sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduita, ele nu sunt constiente în întregimea lor (îmi dau seama ca tin la tatal meu, dar nu stiu ce sacrificii as fi în stare sa fac pentru a-1 sti multumit).
B.  Teoria inconstientului a fost multa vreme dominata de conceptia lui Sigmund Freud, medic vienez, parintele psihanalizei. Acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconstientului, dar a ajuns la mari exagerari si  unilateralitate, în ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instante : a) sinele (sau „id") care ar fi principalul sediu al inconstientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorintele noastre, instinctele. Freud a caracterizat doua instincte esentiale, instinctul vietii, tendinta spre placere („Libido") pe care mereu a identificat-o cu tendintele sexuale, si instinctul mortii („Thanatos"), tendinta spre distrugere. Ambele instincte încearca mereu sa treaca la actiune, dar sunt tinute în frâu de a doua instanta; b) Supraeul („superego"). Acesta este alcatuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El se formeaza datorita interventiei parintilor, care înfrâneaza tendintele copilului neconforme cu moralitatea;   c)   Eul („ego") constituie cea de a treia instanta, principalul sediu al constiintei. El tine cont de dorintele prezente în „sine", de interdictiile supraeului, cautând un compromis între ele, în functie de realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge în inconstient (sinele) toate tendintele, aspiratiile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „refulare").
Conceptia parintelui psihanalizei are o baza reala: exista mereu conflicte între dorintele noastre si obligatiile morale. Eul, în functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereu o solutie optima. Dar Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente. El compara psihicul cu un calaret si calul sau. Eul este calaretul care conduce calul, dar calul, care îl poarta, constituie forta principala, factorul principal - putând sa zvârle calaretul, când îsi iese din fire. E domnia inconstientului.
Acest raport între eu si inconstient poate fi real în cazul unor boli mintale, dar nu si la omul normal, unde predomina glasul constiintei. Numai la un mic numar de oameni (la psihopati si delincventi) se poate utiliza teoria freudista.
în prima sa conceptie, S. Freud amintea si de un preconstient: zona în care s-ar afla amintirile si automatismele ce pot fi evocate cu usurinta, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea, aflate în inconstient, razbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astazi nu se vorbeste de preconstient, dar se accepta existenta unei zone subconstiente, o zona limita între inconstient si constient. Astfel, daca avem în camera o pendula, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adânciti fiind în lectura, dar daca ea se opreste ne dam seama ca s-a întâmplat ceva. Deci zgomotul era subconstient. Tot asa sunt situatii în care traim un sentiment de care nu ne dam seama. Intervenind însa o emotie neobisnuita, constientizam influenta sa - subconstienta.
C. O divizare neta între inconstient si constient nu pare necesara. Astazi, inconstientul nu mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconstientul e indisolubil legat de constient si îl influenteaza în orice moment.
în acest sens, este interesanta conceptia lui R. Mucchielli. Dupa el, toata experienta noastra, influentata de tendintele înnascute (putine), de mediu, de educatie se structureaza, treptat, într-un vast sistem, în care am putea distinge subsisteme (ale fenomenelor preponderent cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem, aceasta structura a personalitatii influenteaza în permanenta fenomenele psihice actuale: perceptiile, gândirea, sentimentele, actele de vointa. El tinde sa le dea o forma corespunzatoare, izomorfa tendintelor formate, structurii dobândite a personalitatii, în lumina acestor conceptii, inconstientul ar fi o forma, tocmai structura personalitatii ce influenteaza constiinta, dar care treptat se amplifica, se modifica în functie de noile experiente. Deci, dupa Mucchielli ca si dupa H. Ey, nu putem separa inconstientul de constient, sinele de „eu", ele fiind într-o permanenta interactiune.
Spre deosebire de S. Freud, care vedea în inconstient doar impulsuri negative, potrivnice moralitatii, P. Ricoeur, filosof francez contemporan, subliniaza rolul pozitiv al inconstientului. El intervine în actiune si mai ales în creatie. în procesul creator, faza de inspiratie, de iluminare, rolul intuitiei sunt cert de origine inconstienta. Dar intuitia (definita ca un rationament cu premise inconstiente) e prezenta si în perceptia de spatiu, în desfasurarea gândirii, unde influenta sa e, nu rareori, hotarâtoare. Inconstientul recepteaza informatiile, le prelucreaza, stabileste relatii pe care le ofera prompt constientului, ajutându-1 la discriminarea si la solutionarea de probleme.
P. Ricoeur ramâne însa prizonierul mentalitatii freudiste, atribuindu-i „eului" doar un rol negativ : de a dirija, înfrâna, tempera reactiile noastre. Constiinta depune un imens efort de triere, comparare. Ea creeaza cai noi pentru ca impulsurile, sentimentele sa se poata manifesta, sa se dezvolte. Constientul si inconstientul formeaza o unitate, oarecum contradictorie, dar totusi unitate. Nu trebuie sa reducem inconstientul la ceea ce este biologic si primitiv în noi. într-adevar, el reprezinta o structurare a tuturor achizitiilor si constructiilor noastre care incorporeaza, desigur, si fortele, tendintele native. Totodata, el nu e pasiv, constituind o extraordinara masina automata de gândire. Poate fi imaginat ca un computer extrem de performant. Din inconstient trec mereu în constient trairi, impresii, impulsuri. Pot fi si senzatii ce nu apar niciodata în constiinta, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor interne. Desi, exista tehnici avansate, de tip Yoga, care fac posibil controlul unor organe interne, ceea ce subliniaza si mai mult strânsa relatie existenta între cele doua forme de manifestare ale vietii psihice.
Neîndoielnic, azi înca nu sunt clarificate structura inconstientului si mecanismele sale, dupa cum nici constiinta, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind probleme mari ale psihologiei si filosofiei. Este certa însa interactiunea lor si totodata permanenta lor evolutie. Constientul si inconstientul sunt forme complementare ale vietii psihice. Inconstientul e mult mai vast decât ceea ce este constient la un moment dat Asta nu înseamna ca ar avea un rol mai important, ca ar fi hotarâtor. Constiinta nu e inutila, nu e un „epifenomen". Ea intervine când automa-tismele inconstiente nu mai pot face fata, când apar dificultati ori survin multiple variatii, modificari sau noi obiective. Constiinta controleaza efortul de comparare, de prelucrare a datelor, în vederea gasim unor solutii optime. în acest proces sunt esentiale sesizarea erorilor si a valorii premiselor. Constiinta dezvaluie pozitia exacta a omului în natura si comanda reactia adecvata în situatii neobisnuite. Constiinta reflexiva constituie premisa fundamentala a progresului uman.

Incursiune  în cunoaştere. Comunicarea – parte integrantă a cunoaşterii


Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept”.
Kant


   Încă de la începutul vremurilor, omul a încercat să descopere ceea ce este el şi ce sunt lucrurile care îl înconjoară. Astfel, prin uimire şi contemplare, se naşte filosofia. Prin actul de a filosofa, care presupune uimirea si contemplaţia se întamplă o orientare a omului către esenţa sa. Filosofia, înţeleasă astfel, este o parte constitutivă a vieţii şi caracterului uman.
      
  Ceea ce rezultă in urma actului de filosofare devine o educaţie a firii umane sau Paideia, aşa cum a numit-o Platon. Sufletul prin filozofie este eliberat către cunoaştere, avand astfel o cale privilegiată de a accede la inteligibil. Esenţa sufletului este dată, depinde numai de noi cum o dezvăluim, prin filosofie către lumină sau prin simţuri către întuneric.

  Platon consideră că filosofia este o artă a răsucirii dinspre aparenţă spre esenţă, demonstrand aceasta in faimoasa lucrare Republica, Mitul Peşterii.

  Prin simboluri:  Peştera – lumea sensibilă, a realităţii aparente, întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare, păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei; corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate, suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur, cunoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune.

  Soarele – Ideea Binelui. Perfecţiunea - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul, iubirea are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare, cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire  a sufletului încarcerat în corpul fizic, menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte, adica eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea lui în lumea ideilor. Condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă, filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.

  Oameni legaţi, cu faţa la perete, într-o pesteră întunecoasă, în spatele lor un foc, iar în spatele focului intrarea abruptă în peşteră pe unde pătrunde lumina solară..asa s-ar descrie scena din Mitul Peşterii. Oamenii vad reflecţia lucrurilor pe peretele peşterii, iar pentru ei aceasta este de fapt realitatea. Apoi, cînd sunt dezlegaţi şi întorşi către foc, observă că ceea ce ştiau ei nu era real, mai mult decat atat, urcuşul către lumina solară îi face să vadă de fapt adevărata realitate. Acest urcuş al sufletului către locul inteligibilului, această artă a răsucirii dinspre aparenţă spre esenţă este filosofia, acea educaţie a firii umane.

  Cunoaşterea adevărată,esenţa se face doar îndreptand sufletul către cunoaştere, către lumina solară,încercand,nu numai prin simţuri ci şi prin comunicare sa dezvăluim secretele acestei lumi.Ieşirea din întuneric se poate face doar atunci cand comunicăm,cand împărtăşim şi altora trăirile şi sentimentele,putand astfel sa facem o corelare corectă între adevăr şi iluzie.

  Cunoaşterea prin filosofie asigură libertatea şi fericirea omului. După cum demonstrează Spinoza, Dumnezeu este identic cu lumea, adică toate lucrurile sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu este o fiinţă necesară, atunci tot ceea ce existăse supune naturii necesare a lui Dumnezeu. Necesitatea ar însemna absenţa libertaţii, însă pentru Spinoza necesitatea poate fi convertită în libertate printr-o întelegere adecvată a legilor necesare. În măsura în care suntem constienti de constrangeri, le putem controla putem fi liberi în interior. Filosofarea sau filosofia devine astfel, calea convertirii necesitaţii în libertate.

  Prin aceasta înţelegem clar în ce constă mantuirea noastră, adica fericirea sau libertatea, ea constă în iubirea statornică şi veşnică faţă de Dumnezeu sau în iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

  Acest filosof considera ca între Dumnezeu şi natură există un raport de identitate. La nivelul lucrurilor, Dumnezeu este în natură şi se confundă cu ea, altfel spus este imanent lumii Deus sive natura. Datorită, raportului de imanenţă, natura adică lucrurile create, sunt guvernate de necesitate. Omul este supus unei necesităţi inexorabile..necesitatea divină. Dacă prin libertate se inţelege a nu fi determinat de o cauză externă, atunci omul lui Spinoza nu este liber. Dacă prin libertate se înţelege cunoaşterea cauzei determinante şi acordul dintre propria voinţă şi voinţa divină, atunci omul spinozist, în cadrul necesitaţii divine este nemărginit de liber.       O cunoaştere adecvată a lumii, a cauzelor care îl determină, deci a planului lui Dumnezeu, conferă omului libertatea.

  Conform gandirii creştine, lumea este o creaţie a unui singur Dumnezeu atotputernic şi atoatecunoscător. Dacă tot ceea ce există poartă pecetea perfecţiunii divine, este adevărat, cum se explică totuşi prezenţa falsităţii, a erorii în gandire şi în viaţă? Falsitatea sau eroarea, este absenţa temporală sau totală a cunoaşterii.

  Filosofia are un caracter multiplu, iar primul act al naşterii filosofiei este uimirea prin care se depăşeşte spaţiul comun al utilului şi nevoii, pentru cunoaştere dezinteresată. Un al doilea act ar fi îndoiala, o consecinţă a acumulării de cunoştinţe. Cutremurarea, un următor act, survine în momentul confruntării cu situaţii limită, război, moarte, suferinţă, în care individului i se relevează ceea ce este cu adevărat.

  Karl Jaspers consideră comunicarea de la existenţă la existenţă este cea care defineşte atitudinea filosofică fundamentală. Prin comunicare autentică între oameni, Jaspers numeşte un dialog realizat prin intermediul întrebărilor esenţiale. În actul comunicării, oamenii gandesc asupra problemelor esenţiale, urmărind realizarea adevărului, care transformă conştiinţa. Facultatea omului de a se mira,de a se îndoi, de a trăi, experienţa unor  situaţii-limită, voinţa de comunicare autentică ne arată de fapt inceputurile gandirii filosofice. Abia prin comunicare este atins scopul filosofiei, scop ce dă sens tuturor celorlalte scopuri… perceperea fiinţei, iluminarea prin iubire, dobandirea seninătăţii.
   Dacă, îndoiala este cea care ne face să cautăm adevăruri,dacă cutremurarea este efectul unor situaţii limită,împărtăşirea acestor trăiri altor persoane,pentru aceştia poate fi o lecţie de viaţă.Astfel, prin comunicare putem evita falsitatea,acumuland cunoştinţe despre situaţii de viaţă. Comunicarea de la existenţă la existenţă este cea care defineşte atitudinea omului în căutările lui de a înţelege lumea.

  Toţi filosofii, pană la Kant au avut ca bază de pornire în filosofia lor intrebarea Ce este omul?, încercand sistematic să găsească răspuns la acestă intrebare, dand definiţii pentru om şi încercand să desluşească apoi ceea ce îl înconjoară pe acesta.
o       Omul este o fiinţă care cugetă. R .Descartes
o       Omul este o trestie cugetătoare. Blaise Pascal
o       "Omul - judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pămant, depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine şi eroare; mărire si lepădătură a universului"...... Blaise Pascal
o       Gandirea este ceea ce defineşte omul. Blaise Pascal
o       Toată măreţia noastră stă în cugetare. Blaise Pascal
o       Hommo fabert sau omul crează,meşteşugar.H Bergson
o       Zoom politikom …  animal social sau omul este o fiinţă sociabilă. Aristotel

  Prin gandirea lui Kant în filosofie se petrece o transformare deosebită, atenţia filosofică îşi deplasează accentual de la lumea din afară către subiectul cunoscător. Analizand prima treaptă a cunoaşterii,sensibilitatea sau capacitatea de a primi date senzoriale despre obiecte, Kant concluzionează că toate proprietăţile obiectelor sunt percepute în spaţiu şi timp. Acestea fiind doar cadrul pentru universal exterior al omului.
  Dacă, pană la Kant întrebarea primordiala a fost Ce este omul? Acest filosof orientează cercetarea filosofică către analiza limitelor cunoaşterii umane Ce pot să cunosc? Care sunt limitele raţiunii?, Cum pot să devin fericit? acestea fiind interogaţii la care trebuie să răspundă critica raţiunii pure. Pentru Kant, este mult mai important o examinare critic a naturii raţiunii înseşi. Înainte de a pretinde că prin raţiune avem acces la principiile ultime ale lumii se impune o cercetare critică a limitelor cunoaşterii umane. Trebuie determinate mai întai de toate limitele cunoaşterii umane, iar aceasta sarcină aparţine criticii raţiunii pure, care stabileşte condiţiile şi structurile cunoaşterii prin raţiune. Întrucat, ea determină limitele cunoaşterii umane,este de fapt, o pregătire,un exerciţiu propedeutic pentru filosofia ca atare,ar servi nu la extinderea ci numai la clasificarea raţiunii noastre şi ar feri-o de erori, ceea ce ar reprezenta un mare caştig.

  Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filosofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta lempirismul filosofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia sensorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Kant susţine că, noţiunile de Timp, Spaţiu şi Cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca şabloane, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul în sine" adică aşa cum este în realitate, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariţiei sensoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte numen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filosofie transcendentală", filosofie care investighează premizele şi limitele necesare la care este supus omul.

  Kant consideră că orice cunoaştere începe cu experienţa, dar ea nu provine total din experienţă, aceasta înseamnă că există cunoştinţe empirice care sunt derivate din experienţă. Daca in filosofia lui Kant întrebarea principala este „cum?”, atunci la întrebarea „cum pot să devin fericit” răspunsul unic constă în urmarea acestui imperativ din care reiese faptul că fiecare om trebuie tratat ca scop în sine şi nu ca pe un mijloc. Dacă ma identific cu cel de langă mine şi dacă conştientizez faptul că şi eu mă pot afla oricand în acceaşi postură ca şi el, atunci cel de asemeni mie va fi tratat de către mine exact asa cum mi-aş dori eu să fiu tratat în situaţia dată, deci nu ca mijloc pentru ceva, ci ca scop în sine. Premisa pe care Kant o foloseste aici este că dacă toţi oamenii sunt dotaţi cu raţiune, atunci toţi oamenii sunt egali.

Citate reprezentative:
o       Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.
o       Fericirea e un ideal al imaginaţiei iar nu al raţiunii.
o       Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept.
o       O propoziţie incorectă e neapărat falsă, dar o propoziţie corectă nu e neapărat adevărată.
o       Conceptele fără materie sunt vide.
o       Nu se poate învăţa filosofia, se poate doar învăţa să filosofezi.

  Leibnitz, un filosof oarecum diferit, un filosof la care logica se împleteşte atat cu ontologicul cat mai ales cu teologicul, ceea ce el va denumi teodicee şi în care primează dovedirea existenţei lui Dumnezeu prin mijlocirea  raţiunii.

  Cu toate acestea vom observa ca raportările sale la ştiinţa logici sunt foarte pertinente. În primul rand el va fi primul ganditor care va schimba abordarea logicii mutand centrul discuţiilor de la problemele ontologice la problemele limbajului.Va defini principiul raţiunii suficiente, orice lucru există in virtutea une raţiuni suficiente si datorită acesteia este aşa si nu altfel. Dar si principiul identităţii redefinit de el ca pricipio indiscenabilae.

  Problema modalităţii la Leibnitz va avea rădăcini atat logice cat si filosofice. Din punct de vedere logic cel mai mult va interesa raportarea la categoria de propoziţie si anume propoziţia in care predicatul este continut in subiect predicatum inest subjecto, propoziţii care astăzi se vor numi si propoziţii de inerenţă.

  O propoziţie necesara la Leibnitz va fi acea propoziţie care poate fi redusă la o propoziţie de identitate, si acea propoziţie in care negaţia ei implică o contradicţie. Aceste propoziţii necesare se împart in prime si in derivate.

  Vom observa, mai apoi, că nu numai propoziţile necesare, dar si cele contingente au predicatul conţinut in subiect, dar orice fel de analiză am face nu vom putea reduce propoziţia de contingenţă la o propoziţie de identitate. Această abilitate îi va fi atribuită doar lui Dumnezeu care are o cunoaştere infinită asupra lumii şi care poate vedea în propoziţiile contingente inerenţa predicatului la subiect, acest lucru însă nu va fi valabil şi pentru om a cărui cunoaştere este limitată. Aşa cum un număr mai mare conţine un număr incomensurabil şi oricat s-ar continua rezolvarea nu se va ajunge la o măsura comună , tot aşa in adevărurile contingente nu se va ajunge la demonstraţie oricat s-ar analiza conceptele ei. Propoziţiile care ţin de existenţa lucrurilor sunt diferite. Existenţiale sunt cu siguranţă cele care pot fi demonstrate prin analiza termenilor, adica cele necesare sau virtual identice, iar opusele lor sunt imposibile sau virtual contradictorii. Acelea sunt adevăruri eterne. Ele nu se obţin numai cat lumea exista, ele s-ar obtine chiar dacă Dumnezeu ar fi creat lumea după alt plan. Însa faţă de acestea, adevărurile existenţiale sau contingente diferă total. Adevărul lor este apriori înţeles doar de intelectul infinit, ele nu pot fi demonstrate prin nicio analiză. Ele sunt de aşa natură că sunt adevarate intr-un anumit timp si nu exprima doar ceea ce ţine de posibilitatea lucrurilor ci şi de aceea ce există într-un mod actual sau va exista în mod contingent dacă anumite lucruri au fost presupuse. Întalnim aici ideea de lume posibilă care apare la autor in doua feluri: o propozitie este necesar adevarată dacă este adeverată in orice lume posibila şi lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Una va fi deci de natura logica, iar cea de a doua de natură filosofică. Carnap va elabora descrierile de stare pe care le va asocia cu lumile posibile. Interesantă este si asocierea stărilor posibile de lucruri a lui Wittgenstein: există o descriere de stare si numai una care descrie starea reală a universului; ea conţine toate propoziţiile atomare adevarate precum si negaţiile acelora care sunt false; ca urmare, noi vom numi descriere adevarată de stare o propoziţie de formă oarecare este adevarată dacă şi numai dacă ea are loc in descrierea adevarată de stare.

  Din punct de vedere filosofic problema lumilor posibile are implicaţii mai adanci şi anume justificarea răului în lume, dar si demonstrarea existenţei lui Dumnezeu.

  Autorul lumii care este Dunmezeu, iar oameni şi lucrurile îşi joacă rolurile .În Teodicee Dumnezeu este monada suprema, el posedă în sine toate calitaţile celorlalte monade si toate calităţile la care aspiră acestea, el este înzestrat cu raţiune pentru că a intrevăzut mulţimea lumilor posibile, cu voinţă fiindcă a ales una dintre ele, şi cu putere întrucat voinţa Sa a devenit act. Voinţa însă nu este identică cu bunul plac, iar lumea existentă nu este una oarecare, fiindca puterea duce la fiinţă, intelectul,la adevăr, iar voinţa duce la bine. Din desavarşirea lui Dumnezeu rezulta perfecţiunea lumii existente, fiindcă Dumnezeu a vrut-o şi , prin urmare , ea nu poate fi decat cea mai bună dintre toate lumile posibile. Dacă lumea aceasta nu ar fi astfel, Dumnezue n-ar fi creat-o.

  Inteligenţa umană s-a dezvoltat de-a lungul istoriei, supunandu-se unei legi fundamentale şi necesare. Astfel, omul a trecut prin diferite perioade, fiecare marcand inteligenţa acestuia. Din punctul de vedere a lui Auguste Comte aceste etape sau perioade au fost una teologică, caracterizată prin considerarea fenomenelor ca însufleţite de naturi divine, o alta, metafizică, fenomenele fiind explicate ca entitaţi abstracte, prin concepte de esenţă principiu, cauză primă. O ultimă etapă, este opusă total celei metafizice, reprezentand împlinirea dezvoltării gandirii umane. Deoarece căutarea cauzelor absolute a fenomenelor în etapa metafizică s-a dovedit un eşec, gandirea pozitivistă apelează la raţionamente bazate pe observaţie, cercetează succesiunea şi similitudinea fenomenelor. Natura filosofiei constă în cercetarea legilor şi nu a cauzelor fenomenelor. În etapa pozitivă, gandirea umană cunoaşte atat legea dezvoltării, cat şi legile naturale şi relaţiile cărora se supun fenomenele.

  Valoarea filosofiei este determinată de tipul de cunoaştere pe care îl propune, spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică axată pe descrierea experienţei,pe răspunsuri exacte. Prin filosofie se dobandeşte cunoaşterea critică sau examinarea limitelor cunoaşterii,deci filosofía este o cercetare critică a principiilor presupuse de ştiinţă şi din viaţa cotidiană. Această cercetare nu conduce la soluţii exacte, ci la incertitudine. Incertitudinea are două consecinţe importante pentru determinarea valorii filosofiei, -prin atitudinea critică se identifică şi se elimină prejudecăţile care ne conduc viaţa, -are loc o eliberare de atitudinea dogmatică,lărgindu-se astfel orizontul gandirii.

  B.Russell consideră că există doua forme de cunoaştere, cunoaşterea lucrurilor şi respectiv cea a adevărurilor. Dacă prin lucruri se înţeleg date senzoriale, amintiri, ganduri, atunci această cunoaştere a lucrurilor este una care constă în experienţă nemijlocită. Dacă prin lucru se înţelege însă obiectul fizic sau mintea altor oameni,cunoaşterea acestora este o cunoaştere prin descriere, care depăşeşte limítele cunoaşterii nemijlocite. Cunoaşterea adevărurilor este una a principiilor generale, a legilor gandirii, intuite într-un mod nemijlocit. Spre deosebire de cunoaşterea prin experienţă nemijlocită, cunoaşterea adevărurilor nu este determinată de experienţă, ci este a priori, adică dobandită înaintea oricărei experienţe. Cunoaşterea imediată a adevărurilor poate fi numită şi cunoaştere intuitivă, iar adevărurile cunoscute în acest fel pot fi numite adevăruri intrinsec evidente. Printre aceste adevăruri se numară cele care pur şi simplu enunţă ceea ce este dat în simţuri şi de asemenea anumite propoziţii etice.

Concluzii                                                                                                               

 Oamenii relaţionează între ei în diverse moduri. În timp ce unii produc fapte bune şi înfăptuiesc dreptatea, alţii, neglijand oamenii din jurul lor, savarşesc fapte ale căror consecinţe constau în îngrădirea libertaţilor celuilalt sau, în cele mai crude situaţii, în chiar distrugerea celuilalt. În această situaţie, mulţi dintre filosofi, căutand să găsească esenţa care se ascunde în spatele omului şi a comportamentului acestuia, au reflectat asupra felului naturii umane (buna sau rea) şi în funcţie de viziunea fiecăruia, au incercat să descrie mecanismele care stau în spatele acţiunilor umane. Dacă omul este bun de la natură şi, în consecinţă, îşi reglează relaţiile cu semenii identificandu-se pe sine însuşi la fel ca ceilalti (avand o natura identică) atunci comportamentul sau va fi unul deschis către celalalt.
   Dacă, îndoiala este cea care ne face să cautăm adevăruri, dacă cutremurarea este efectul unor situaţii limită, împărtăşirea acestor trăiri altor persoane, pentru aceştia poate fi o lecţie de viaţă.
 Astfel, prin comunicare putem evita falsitatea, acumuland cunoştinţe despre situaţii de viaţă.
  Comunicarea de la existenţă la existenţă este cea care defineşte atitudinea omului în căutările lui de a înţelege lumea.

  Abia prin comunicare este atins scopul filosofiei, scop ce dă sens tuturor celorlalte scopuri… perceperea fiinţei, iluminarea prin iubire, dobandirea seninătăţii.

  Încercăm de mii de ani să ne cunoaştem, încercăm să desluşim ceea ce ne înconjoară, încercăm să înţelegem că trăim o viaţă care are limite şi vrem să cunoaştem ce e dincolo de ele, vrem să cunoaştem divinitatea. Suntem creaţia supremă a lui Dumnezeu, ca o plăpandă trestie în bătaia vantului, care se îndoaie dar un se rupe, grăunte de nisip in comparaţie cu universul, dar mult mai puternici ca acesta.

Bibliografie:

Platon, Republica, Mitul Peşterii

 I.Kant, Critica raţiunii pure




CUNOASTERE, ADEVAR, LIMBAJ. FUNCTIILE SI ROLUL LIMBAJULUI

Filosofia s-a vazut pusa in fata unei intrebari grave “Ce este adevarul?”. Intrebarea este dificila pentru ca ea comporta laturi, aspecte ce se refera la natura adevarului, dobandirea si verificarea adevarului. Intrebarea este grava pentru ca adevarul este implicat si marcheaza profund viata oamenilor, conduita, comportamentul lor, adica dimensiuni majore ce individualizeaza omul ca fiinta morala, libera, responsabila. Ce inteles are adevarul atunci cand la proces individul trebuie sa jure ca spune adevarul si numai adevarul? Ce inteles are termenul adevar atunci cand se foloseste sintagma adevar stiintific, adevar filosofic, adevar religios, adevar istoric, adevar politic, adevar economic? Ce trebuie sa intelegem prin adevar cand de fapt noi avem adevaruri? Problema a preocupat filosofia din cele mai vechi timpuri. Ea a fost pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata de Platon si Aristotel. d8l1ll
Pentru Socrate adevarul este in noi, in sufletul nostru. El nu trebuie cautat in afara noastra. Pentru a ajunge la adevar este necesar sa ne cunoastem pe noi insine, sa cercetam cu meticulozitate facultatile noastre de cunoastere, sa stim ceea ce putem sa cunoastem si ceea ce nu putem sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem. Socrate aduce in discutie o problema importanta, anume aceea a posibilitatilor noastre de cunoastere si spun pentru prima data raspicat ca noi nu putem sa cunoastem totul, ca posibilitatile noastre de cunoastere sunt limitate si ca nu trebuie prin urmare sa ne intindem cu cunoasterea dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Ex: nu putem sa cunoastem secretele dupa care zeul a construit lumea, nu putem sa cunoastem planurile tainice dupa care zeul a zamislit universul.
Socrate ne atrage atentia ca unele cunostinte sunt inutile si ca este necesar ca noi sa stim ce ne este util, ce trebuie sa cunoastem in mod necesar si la ce trebuie sa renuntam pentru ca nu ne este folositoare o anumita cunostinta. Degeaba spune Socrate “stim noi sa explicam cum se produce ploaia daca nu stim cand trebuie sa facem lucrarile pamantului, cand trebuie sa insamantam si sa recoltam, si degeaba stim noi cum se produce miscarea astrelor daca nu stim cine suntem noi insine si incotro ne indreptam. Deci sa ne indreptam cunoasterea spre lucrurile utile si sa evitam cunostintele fara de folos.”.
Aristotel, in lucrarea “Metafizica” face un pas inainte si elaboreaza teoria adevarului- corespondenta. Potrivit lui Aristotel, adevar este un enunt in care se spune ca nu este ceea ce nu este si ca este ceea ce este si fals este un enunt care ne spune ca nu este ceea ce este si ca este ceea ce nu este. Deci Aristotel considera ca este adevarata o cunostinta care corespunde realitatii la care se refera si este falsa o informatie care nu corespunde realitatii la care se refera. Pentru Aristotel adevarul si falsul sunt atribute ale cunostintelor, sunt rezultat al cunoasterii, adica Aristotel spune ca numai cunostintele pot fi adevarate sau false. Lucrurile ca atare, existentele, cum le numeste el, nu sunt nici adevarate si nici false. Ele sunt sau nu sunt, exista sau nu exista. Adevarat sau fals este ceea ce spunem noi despre lucruri. Deci valoare de adevar sau de fals are enuntul nostru cu privire la lucru. Purtatorii adevarului si falsului sunt enunturile, judecata noastra despre afirmativ sau negativ.
Aristotel defineste adevarul si nu formuleaza o teorie cu privire la criteriile adevarului, adica nu se refera si la modul cum putem constata concordanta sau disconcordanta dintre enunturile noastre si realitatea la care se refera. Aceasta teorie a lui Aristotel a circulat si mai circula inca in filosofie, a fost si mai este inca preluata de diferitele stiinte, dar intrebarea se pune ce facem si cum procedam cu acele cunostinte care se refera la lucruri a caror corespondenta nu poate fi stabilita imediat. Cum procedam in cazul in care, sa spunem, termenul de corespondenta a disparut demult sau ce facem in situatia in care termenul de corespondenta nu poate fi stabilit pe cale experimentala. Ex: nu pot sa experimentez daca Soarele se invarte in jurul Pamantului sau daca el este in centrul Universului, asa dupa cum nu pot sa experimentez daca o anumita masura este dreapta sau nu este dreapta. Sesizand unilateralitatea conceptiei lui Aristotel unii filosofi au formulat teoria adevarului coerenta. Potrivit acestei teorii o cunostinta este adevarata daca se incadreaza intr-un sistem de cunostinte validat ca adevarat si este falsa daca nu se incadreaza in sistemul de cunostinte considerat adevarat. Deci o cunostinta este adevarata daca nu contrazice totalitatea adevarurilor care au fost verificate si atestate de stiinta sau de domeniul respectiv. Asa de exemplu filosoful francez Blanshard considera ca pentru a stabili daca o cunostinta care se refera la trecut este adevarata trebuie sa o integram in informatii care au fost validate ca adevarate, sau daca vrem sa verificam daca o cunostinta poate fi considerata adevarata intrucat se refera la o situatie care urmeaza sa se intample trebuie sa introducem acea cunostinta intr-un sistem de adevaruri experimentate cu care poate fi comparabila daca intre acele adevaruri si cunostinta pe care o avem exista o incompatibilitate, atunci cunostinta este falsa. Si aceasta teorie a fost criticata pe considerentul ca termenul de coerenta nu este precis determinat.
Filosoful englez B. Russell sustine ca noi determinam conceptul de coerenta facand apel la principiile logicii formate, elaborate inca de Aristotel si anume la principiul identitatii, noncontradictoriei, tertului exclus, dar spune el “valabilitatea acestui principiu nu a fost demonstrata. Ne ramane asadar posibilitatea de a contesta coerenta pentru ca se bazeaza pe principii care nu au fost demonstrate. In acest caz este de preferat sa recurgem la teoria adevarului corespondenta.
Alti filosofi, James considera ca opiniile noastre nu sunt nici adevarate nici false, atata timp cat nu sunt folosite in actiune. Opiniile noastre devin adevarate sau false numai in cadrul actiunii. In actiune noi consideram ca o cunostinta, o opinie este adevarata daca ne asigura succesul si este falsa daca nu ne asigura succesul. O cunostinta este adevarata daca ne este utila si este neadevarata daca nu-si dovedeste utilitatea.
Adevarul este deci pragmatic, adevarul este o problema nu teoretica, ci practica. In fata acestor teorii intrebarea “ce este adevarul?” devine si mai complicata.
Platon in dialogul Republica, in Mitul pesterii, propune o noua teorie asupra adevarului, anume teoria adevarului ca reamintire, ca readucere in minte a unor adevaruri pe care le pastram in suflet. Teoria lui Platon este expusa astfel: intr-o pestera se afla mai multi oameni inlantuiti. Oamenii sunt imobilizati de peretii pesterii astfel incat nu pot sa priveasca decat peretele din fata. Pe perete se succede o serie intreaga de umbre asupra carora prizonierii poarta discutii. Fiecare se pronunta exprimand o anumita opinie cu privire la ceea ce reprezinta umbrele miscatoare de pe peretii pesterii. Deci fiecare formuleaza o opinie cu privire la ceea ce vad. adesea opiniile sunt diferite. Dupa indelungi discutii ajung insa la un consens. Pestera reprezinta lumea noastra, lumea in care traim noi, prizonieri suntem noi oamenii care traim in aceasta lume. Datorita ignorantei noastre noi consideram ca lumea in care traim este singura lume posibila, este singura lume autentica. Oamenii cred ca dincolo de lumea noastra nu mai exista nici o alta lume. Mai mult decat atat, ei cred ca opiniile pe care le exprima cu privire la umbrele care se misca pe peretele pesterii sunt adevarate indubitabil, adevaruri absolute. Ei se considera detinatorii adevarului. In aceasta lume limitata oamenii au ajuns la convingerea ca ei pot cunoaste adevarul. Daca, spune Platon, le propunem sa iasa din pestera si sa priveasca dincolo de pestera ei refuza. Oamenii nu accepta un alt adevar decat pe acela pe care s-au obisnuit sa-l cunoasca in lumea lor si in experienta lor limitata.
Daca vom dezlantui un prizonier si il vom ajuta sa paraseasca pestera, el nu va accepta sa faca acest lucru decat obligat. Lumea obisnuintei se paraseste greu. Scos cu forta din pestera, prizonierul intalneste o alta realitate, o realitate stralucitoare cu un soare care degaja o lumina orbitoare. Cu aceasta realitate prizonierul nu este obisnuit. Luand contact cu lumina stralucitoare a soarelui, prizonierul acuza dureri ale ochilor, lacrimeaza, refuza sa priveasca in stralucirea ei noua realitate. Dupa un timp indelungat incepe treptat, treptat sa se obisnuiasca cu noua realitate si ajunge chiar sa priveasca soarele care este izvorul lumii stralucitoare dincolo de pestera. Odata obisnuit cu aceasta noua realitate, prizonierul refuza sa se intoarca in pestera. Readus cu forta le povesteste ceea ce a vazut afara. Nu este crezut, este amenintat, prizonierii chiar se razvratesc impotriva lui. Toate acestea sunt dovezi ca adevarul se castiga greu, presupune efort, metoda, sacrificii chiar. Odata dobandit adevarul nu mai poate fi parasit, prizonierul isi risca chiar viata pentru a impartasi adevarul dobandit si celorlalti semeni.
Adevarul este respins atunci cand contravine opiniei, prejudecatii sau obisnuintei noastre.
Teoria lui Platon pune in discutie o problema noua, problema izvoarelor cunoasterii. In conceptia lui exista 2 izvoare ale cunoasterii, experienta si ratiunea. Acestor 2 izvoare de cunoastere le corespund 2 forme distincte de cunoastere. Experientei ii corespunde opinia care este o cunostinta comuna superficiala, nesistematizata, neaprofundata, care se refera la aparente, la ceea ce este exterior in lucruri. Opinia nu este o cunostinta de ordinul esentei, este o cunostinta dobandita in mod nesistematic in activitatea noastra de zi cu zi. Ea formeaza fundamentul a ceea ce in mod obisnuit numim cunoastere comuna, adica o forma de cunoastere nesistematizata care cuprinde informatii generale uneori adevarate, dar neargumentate si neincadrate intr-un sistem coerent. Cunoasterea comuna nu are o fundamentare teoretica. Intelectul sau ratiunea este izvorul cunoasterii stiintifice care are ca finalitate notiunea. Notiunea este o cunostinta superioara opiniei, este sistematica, organizata, aprofundata, se refera la aspectele esentiale, caracteristice ale lucrurilor, dar nu este suficienta pentru cunoasterea adevarului. Adevarul se obtine cu ajutorul intuitiei care este superioara cunoasterii stiintifice, deoarece reprezinta un efort al gandirii, al vointei, al imaginatiei, al afectivitatii, un efort al intregii noastre subiectivitati. Cunoasterea noastra intuitiva este intalnita in cunoasterea filosofica, superioara cunoasterii stiintifice, mai apropiata de adevar, dar nici ea nu reprezinta adevarul in totalitatea lui. Adevarul este dobandit abia dupa moarte cand sufletul se reintoarce in spatiile cosmice unde salasluieste impreuna cu zeul si intreprinde numeroase calatorii in prezenta zeului, inclusiv in acea zona in care se afla adevarurile pure, care sunt ideile absolute si cand recepteaza ideile care se imprima in suflet. Sufletul poarta asadar, imagini, amprente ale ideilor absolute si cu ajutorul acestor imagini prizonierii recunosc umbrele dupa peretii pesterii. Deci cunoasterea este o reamintire, o anamnezis.
Sufletul nemuritor, inainte de incarnare, calatoreste prin cosmos in prezenta zeului si vine in contact cu lumea ideilor pure sau a adevarurilor pure care este situata intr-o zona anume a universului numita campia adevarului. In timpul acestor vizite sufletul intra in contact cu ideile pure si le pastreaza imaginile mai clare sau mai putin clare, ceea ce il va ajuta sa-si reaminteaca de ceea ce a vazut in momentul in care vine in contact cu lucrurile, obiectele concrete care alcatuiesc lumea obisnuita in care traieste omul si pe care Platon o numeste lumea sensibila.
Lumea ideilor este o lume ideala, eterna, infinita, necreeata. Aceasta lume este singura lume adevarata. Ideile sau adevarurile pure, cum mai sunt numite, sunt modele abstracte ale lucrurilor care apartin lumii sensibile. Lumea sensibila este o proiectie superficiala, imperfecta a lumii ideilor. Lucrurile care compun universul nostru sunt proiectii ale ideilor, adevarurilor absurde. Lucrurile reproduc aproximativ exact ideile absolute. In momentul in care omul obisnuit vine in contact cu un lucru, el isi aduce aminte ca a mai vazut candva acest lucru. Deci cunostinta este o reamintire, o reactivare a imaginilor, ideilor absolute pe care le pastram in suflet.
Conceptia lui Platon a avut un ecou puternic in gandirea filosofica. Meritul principal al teoriei platonice este acela ca a pus in discutie problema surselor cunoasterii si a analizat pentru prima oara formele cunoasterii. In viziunea platonica simturile constituie o sursa de cunoastere care are ca rezultat formarea opiniei, iar o a doua sursa a cunoasterii o constituie ratiunea, intelectul, care are ca rezultat, ca finalitatea, notiunea cunoasterea rationala, intemeiaza stiinta. scopul stiintei este descoperirea generalului, esentialului, universalului existent in lucruri.
De la teza lui Platon cu privire la sursele cunoasterii, au pornit 2 orientari care aveau sa devina fundamentale in filosofia moderna si anume orientarea empirista si orientarea rationalista. In secolele XVII si XVIII, filosofi ca Descartes, Leibniz, Spinoza, Jhon Locke, D.Hume, G.Berkeley au sustinut ca existenta sursa care valideaza cunoasterea. In consecinta am considerat problema originii cunoasterii problema cardinala a filosofiei in masura sa ne ajute sa evaluam intinderea si limitele cunoasterii, valoarea comparativa a diferitelor cunostinte.
O idee sau o opinie reprezinta o cunostinta autentica numai daca acea sursa este demna de incredere. Sursa este izvorul cunoasterii, dar si garantul valorii cunoasterii. Dupa parerea lor exista 2 surse de cunoastere:
-sensibilitatea -; organele de simt;
-ratiunea la care cu timpul a fost adaugata o a treia sursa intuitia.
Intre filosofii care au considerat intuitia drept sursa a cunoasterii, amintim pe Plotin si Bergson.
La Plotin intuitia ne asigura cunoasterea transcendentei, a lui Dumnezeu, care se afla dincolo de existenta, dincolo de ceea ce are determinari pozitive.
Intuitia ne ajuta sa realizam contopirea cu absolutul, cu divinitatea inteleasa ca unitate si singularitate si se infaptuieste sub forma experientei mistice si a extazului mistic. Cunoasterea mistica este in acelasi timp viziune si contopire cu divinitatea, cu absolutul, insemnand autoanihilarea personalitatii si suprimarea eu-lui. Cunoasterea mistica este proprie fiintelor credincioase, evlavioase, care duc o viata ascetica si abstinenta, invaluita de religiozitate si de practicare a anumitor ritualuri, de multe ori insotita de practici si comportamente magice.
Bergson opune cunoasterea intuitiva cunoasterii prin concepte, cunoasterii intelectuale. Cunoasterea intelectuala, spune el, fragmenteaza si coreleaza experientele noastre subordonand-o nevoilor practice. Expresia desavarsita a acestui tip de cunoastere este cunoasterea stiintifica a carui tel “nu este de a ne releva fondul lucrurilor, ci de a ne oferi cele mai bune mijloace de a actiona asupra lor”. Daca realitatea autentica reprezinta calitate, cantitate, continuitate si evolutia creatoare, ea nu poate fi cunoscuta prin cooperarea dintre simturi si ratiune. Apropierea de spontaneitatea creatoare proprie vietii si spiritului nu poate fi realizata decat prin intuitia rationala, adica prin capacitatea noastra subiectiva de a depasi printr-un efort in care sunt angajate toate resursele noastre (gandire, sensibilitate, afectivitate, vointa, imaginatie, memorie) si ne asigura surprinderea dincolo de rational a tendintelor de evolutie a lucrurilor. Intuitia, spune Bergson, “ne garanteaza cunoasterea autentica, demersul prin care ne transportam in interiorul unui obiect pentru a ne contopi cu ceea ce are el unic si inexprimabil. Intuitia absolutului este caracterizata negativ drept cunoastere ce nu poate fi exprimata prin limbaj. Cunoasterea intuitiva depaseste posibilitatile noastre de exprimare, este ceea ce uneori redam prin sintagma “nu an cuvinte ca sa spun”. Deci intuitia este rationala, se exprima numai prin limbajul artistic.
Rationalismul sustine ca intelectul, ratiunea despartita de simturi, constituie sursa cunoasterii autentice. Rationalismul pune in contrast cunoasterea care isi are ca sursa ratiunea cu aceea care are ca sursa simturile. Fondatorul rationalismului este considerat filosoful francez Descartes. El sustine ca numai lumina naturala, adica lumina ratiunii sadita in noi de creator poate sa ne asigure adevarata cunoastere, in primul rand cunoasterea metafizica si teologica.
Spinoza, la randul sau afirma ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt ele insele, in timp ce cunoasterea prin simturi este cea mai de jos cunoastere, o cunoastere mutilata si confuza.
Laibniz sustine si el ca numai o cunoastere rationala pura care exista in noi in mod intual de la nastere este capabila sa ne ajute sa descoperim adevaruri necesare si certe. “Simturile ne ofera o cunoastere despre ceea ce trebuie sa fi si nu poate sa fie altfel, nu ne ofera o cunoastere despre ceea ce este necesar si esential”. Adevarurile necesare si certe sunt sadite in mintea noastra de la nastere si sunt necesare si certe, pentru ca nu au nici o legatura cu activitatea simturilor. Simturile ne furnizeaza informatii superficiale, variabile si adesea confuze. Cunostintele obtinute cu ajutorul simturilor sunt obscure, failibile si supuse erorii.
Rationalistii sunt preocupati de descoperirea adevarului absolut, a adevarului care este valabil si acelasi oricand pentru oricine si oriunde s-ar afla. Un asemenea adevar, spune Descartes, “trebuie sa fie o idee clara si distincta care trebuie sa fie recunoscuta de toti oamenii intotdeauna”, deci o idee de necontestat.
Adevarul trebuie sa fie o idee evidenta care nu trebuie sa aiba nevoie de nici o demonstratie. Descartes sustine in filosofie o noua teorie a adevarului, anume “Teoria adevarului evidenta”. Adevarurile clare, distincte si evidente nu provin din afara si nu sunt plasmuite de noi.
Ele exista in spirit indiferent de faptul ca atentia noastra este indreptata spre ele sau nu. Aceste idei nu sunt insa cunoscute tuturor oamenilor, datorita lipsei de inclinatie spre contemplare, a insuficientei capacitati de a ne concentra asupra a ceea ce exista in spiritul nostru, precum si datorita faptului ca suntem atrasi de simturile externe care ne indreapta atentia in afara noastra si in sfarsit datorita ideilor preconcepute pe care oamenii le accepta in mod necritic.
Daca intelectul este bine izolat de simturi, este bine orientat si se concentreaza asupra ceea ce cuprinde in sine de la nastere, atunci el va ajunge in mod firesc la idei clare si distincte ce se impun prin evidenta lor.
O asemenea idee clara despre mine insumi ca substanta ganditoare, precum si ideea unei substante ganditoare infinite identificata c Dumnezeu. “Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie. Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes, “datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In felul acesta intelectul greseste. Mai mult, el este nevoit sa sara peste anumite operatii ale cunoasterii.
Empirismul sustine ca toate cunostintele noastre provin din datele simturilor care constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Fondatorul acestei orientari este filosoful englez John Locke. In lucrarea “Eseu asupra intelectului omenesc”, Locke a acordat o deosebita atentie problemei originii cunoasterii si limitelor cunoasterii.
Calea de a fixa intinderea cunoasterii este un examen al modelului cum se formeaza ideile. Acest examen ne poate indica in genere care sunt obiectele despre care putem avea idei bine formate. Teza lui de baza este ca toate ideile si prin urmare toate cunostintele noastre despre lumea materiala isi au sursele in impresiile simturilor precum si in absenta operatiilor mintii noastre care formeaza idei complexe pornind de la idei simple care constituie primele elemente ale cunoasterii. Locke sustine ca la nastere mintea este ca o incapere goala sau ca o pagina alba. Intelectul la nastere nu are nici o cunostinta si este pe deplin pasiv in dobandirea primelor sale idei, a ideilor simple. Obiectele exterioare introduc prin simturi anumite idei in mintea noastra, iar procesele mintii ne lasa cel putin niste notiuni obscure despre ele insele. Intelectul nu poate nici sa refuze aceste idei simple nici sa le modifice cand s-au intiparit, sa le stearga sau sa produca el insusi unele noi. Impresiile obiectelor exterioare venite la intelect pe calea simturilor raman imprimate pentru totdeauna asa cum ramane scrisul pe o coala alba de hartie. Primele elemente de cunoastere isi au deci sursa in actiunea lucrurilor exterioare asupra simturilor. Ideile simple sunt diferite in functie de organul de simt care le-a receptat: vazul, auzul, mirosul, etc.
Abordarea cunoasterii in aceasta viziune este solidara cu consideratiile despre rolul mediului in formarea individului si despre rolul hotarator al educatiei, teme preferate ale filosofiei iluministe. Simturile sunt deci furnizoare, surse primare ale cunoasterii, pe cand intelectul este un inregistrator pasiv al informatiilor transmise de simturi. Ideile simple luand nastere prin contactul direct dintre obiect si organul de simt sunt corect si nu pot fi gresite. Eroarea intervine atunci cand ideile simple se combina formand alte idei mai complexe. Receptivitatea sensibilitatii noastre este garantia adevarului, iar spontaneitatea intelectului este sursa erorii. Intelectul poseda insa numai cunostinte care provin din experienta. Nimic nu este in intelect, spune Locke, care mai inainte sa nu fi fost in simturi. Toate cunostintele noastre au o origine empirica, mai apropiata sau mai departata.
Locke se vede insa nevoit sa nu limiteze prea mult posibilitatile cunoasterii si sa nu reduca cunoasterea numai la cunoastere experimentala. El admite ca omul poseda in afara cunoasterii prin experienta si o cunoastere pe care o numeste intuitiva precum si o cunoastere pe care o numeste demonstrativa.
Cunoasterea experimentala este cunoasterea naturii. Cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar cunoasterea demonstrativa este cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu se sprijina pe cea experimentala.
Sustinand posibilitatea unei cunoasteri demonstrative a lui Dumnezeu, Locke acorda intelectului competente deosebit de largi, asemanatoare cu cele care i-au fost conferite de teologii si filosofii nationalisti ai vremii.
Empirismul si nationalismul au dominat gandirea filosofica moderna si mai au inca suficienti adepti si in gandirea filosofica contemporana. Limitele acestor 2 orientari au fost insa sesizate de Emanuel Kant care a incercat sa le depaseasca propunand o noua teorie asupra cunoasterii: “Apriorismul kantian”.
Kant a considerat ca cercetarea facultatilor si activitatilor mintale ce intervin in constituirea cunostintelor nu sunt probleme care sa apartina teoriei cunoasterii. Ele apartin psihologiei empirice. Teoria cunoasterii “considera cunostintele ca fiind date” si se intreaba cum sunt posibile ele.
Teoria cunoasterii, sustine el, intereseaza de intemeierea cunostintelor si nu de demersurile prin care se constituie ele de geneza lor. Cu toate aceste precizari, Kant nu ezita sa scrie in una din lucrarile sale fundamentale “Critica ratiunii pure”, ca semnele cunoasterii noastre sunt sensibilitatea si intelectul. Prin sensibilitate obiectele ne sunt date sub forma intuitiei sensibile, iar prin intelect ele sunt gandite si prin urmare cunoscute.
Materia sensibilitatii, senzatia care ne transmite informatii cu privire la insusirile exterioare ale lucrurilor, la aparitie ia nastere prin actiunea lucrurilor in sine asupra simturilor noastre. Formele de constituire ale sensibilitatii sunt intuitiile pure ale spatiului si timpului. Spatiul si timpul sunt conditii necesare ale organizarii cunoasterii, ele stau la baza intemeierii oricaror experiente, apartin de subiectivitatea noastra si sunt apriorice, adica exista in afara si absolut independent de orice experienta. Senzatia transmite informatii intelectului care dispune de forme apriorice si de principii apriorice cu ajutorul carora prelucreaza informatii si realizeaza cunoasterea. Intelectul introduce un element sau are un rol creator pe care sa-l determinam cu precizie, dar trebuie sa stim ca in cunoasterea pe care o avem se gaseste un adaos care a rezultata din activitatea intelectului.
Cunostintele astfel formate se exprima printr-o judecata, adica printr-o propozitie. Judecatile sunt de 2 feluri: analitice si sintetice. Potrivit lor adevarul la randul sau este analitic si sintetic. Propozitia analitica si adevarul analitic in consecinta nu aduce nici un plus de informatii.
Acest tip de cunoastere are numai o valoare explicativa pragmatica. Judecata sintetica, adevarul sintetic aduce un spor de cunoastere, judecatile sintetice pot fi judecati care privit din experienta sau judecati care nu au nici o legatura cu experienta. Judecatile care nu au nici o legatura cu experienta sunt cele care contin adevarul aprioric.
Adevarul universal este un produs in exclusivitate al activitatii ratiunii noastre. Ratiunea are rolul de a introduce ordine, regularitate, legitate in desfasurarea evenimentelor.
Legile naturii sunt creatii ale ratiunii noastre, cu ajutorul lor noi introducem ordine in natura.
Filosofia lui Kant este si astazi receptata in numeroase orientari filosofice, ceea ce inseamna ca pastreaza numeroase elemente viabile.



EmoticonEmoticon

loading...